CORINA-ROTH

 Calendar

 ❄❄❄

Iarna, scorbură a timpului, găzduieşte în lăuntrul ei toate anotimpurile, precum nuca în cămările sale pe cei patru coconi de miez. Tălmăcită de clinchete şi făclii auritoare de daruri, Iernii îi laudă măreţia săniile subţiri, focul şi pana bardului brumată de amintiri. Iarna – icoana tuturor celor duse este miracol, mireasă şi mirare, tobogan alb pe care sufletul se face copil. Timp al sărbătorilor. Mai cu seamă în „ţinutul legendar, plin de insomnii istorice, Bucovina” (M. Camilar, din care vom mai cita).

E scris într-un document din 1627 că „tocmelile bisericeşti au izvodit zilele cele mari de preste an în care nime să nu cuteze a lucra sie nici în clacă”, timpul calendaristic enumerând nu mai puţin de 73 de zile de sărbătoare, în paralel cu o altă sumedenie de „sărbători nelegate”, incomode pentru conducătorii bisericeşti, veacuri de-a rândul în război cu idolii păgâni. Ca să înţelegem mai bine înlănţuirea logică-istorică a curgerii timpului măsurat de calendarul bisericesc ar trebui să începem marcarea timpului cu luna Septembrie când începe acest calendar. Dar cum sunt mai multe începuturi, ne conformăm Calendarului civil care începe la 1 Ianuarie (în Calendarul roman care debuta la 1 martie, Ianuarie era a unsprezecea lună).

Ianuarie (Gerar, amintind de gerurile de odinioară sau Gărindar, amintind de practica populară a alcătuirii calendarelor meteorologice (din coji de ceapă ori cărbuni sau după „semnele” animalelor oraculare), chiar în prima zi este marcat de o întreită semnificaţie creştină: Începutul Anului nou; celebrarea circumciziei pruncului Iisus (v. I Moise 17.11; Lc. 2.21; fap. 4.12; Fil. 2.11) şi sărbătorirea Sf. Vasile cel Mare (n. aprox. 330 în Cezareea; cu studii în Cezareeea şi Constantinopol; prieten cu Sf. Grigorie de Nazyans; ascet postitor, teolog cărturar, orator, autor de liturghie, întemeietor de principii monastice; ctitor al primului spital din lume; a murit la 1 Ianuarie 379, sărbătorit din sec. V).

În plan mytologic-folcloric este evocat zeul arhetipal al porţilor (ianuae, probabil din Latium), Ianus Bifrons. Era zi a saturnaliilor romane. În această lună aveau loc sărbătorile populare: Anastasiile sau Fulgerătoarele (16-18), Sâmpetru de iarnă – patronul lupilor (16), Circarii de iarnă (17-18), Eftimie (20), Filipii de iarnă (20-30) şi Tresfitele (30). Ultima dintre acestea era respectată de Biserică. Sf. Trei ierarhi, Vasile Cel Mare, Grigore cel Mare şi Ioan Gură de Aur (Hrisostom) erau sărbătoriţi împreună ca exponenţi ai cărturăriei patristice şi autori de liturghii (30 Ianuarie).

În noaptea dintre ani – spun huţulii că animalele vorbesc, că apa se preface în vin şi ard comorile iar cerul se deschide la miezul nopţii. Acum, Pluguşorul tradiţional nu ocoleşte nicio casă. Versurile rostite bărbăteşte, recitativ, susţinute de murmurul buhaiului, de clinchetul clopoţeilor şi de pleasna harapnicilor alungă timpul vechi şi instaurează Anul Nou. Pluguşorul transmite binecuvântări, speranţă de belşug şi pace. Anul nou e întâmpinat ca un domn la curtea voievodală. Fireşte lipsesc între zicerile urătorilor mici mustrările, cuvintele biciuitoare, uneori uşor triviale, cu înţeles, moralizator, cu funcţie educativă. Marcus Ulipius Traianus (98-117) „cel mai bun împărat”, model de monarh constituţional şi luminat (Voltaire), fondator de neam, străbun al poporului român, nu-i uitat de călătorii prin timp, de cei cu plugul porniţi să tragă brazdă (în Dacia Felix) după ce optimus princeps „Peste câmpuri s-a uitat/ Ca s-aleagă loc curat,/ De arat şi semănat”. Ca şi Vodă de la Putna mai târziu: „S-a sculat Ştefan cel Mare/ şi-a pus plugul ca să are/b Cui opt boi şi trei brăzdare,/ Şi unde scotea ciolan de duşman,/ Stropea cu vin de Cotnar'/ Şi semăna ghinde de stejar,/ Să rodească, să răsară/ Codru până-n seară,/ Stejari falnici la hotară...”

Hărnicia gospodinelor şi împreuna lor lucrare e măiestrit relevată în icoana Pluguşorului, după ce din nori începe „să cură aur/ şi mărgăritar” peste colacii mari şi frumoşi pe care „Îi împart vreo cinci/ la feciori voinici/ Vreo trei/ la feciori mititei,/ Iar mândrului bărbat/ I se dă un sărutat” – semn de dragoste şi fidelitate, un dar de peste daruri. Pluguşorul se adresează românilor de viţă, plugarilor cu suman şi cu iţari, cu rădăcini ancestrale: „Seara bună la fereastră/ La gospodar şi nevastă/, Seara bună gospodine/  Paharele cu vin pline,/ Bună seara moşi bătrâni/ Cu poveşti de pe la stâni,/ Seara bună gospodari,/ Seara bună, oameni mari” – cercul categoriilor cărora le este destinată urarea îi cuprinde pe toţi. „Mândra jupâneasă” este „Dochiana (Dochia-Dacia) cea frumoasă!”, personificare a isteţimii şi hărniciei (a evului pastoral-agrar), a unui timp şi loc prosper (Dacia felix se tălmăceşte: plină de daruri, ospitalieră, bogată). Urările au un registruvariat, vizează necesităţi umane diverse: „...Să trăiţi/ să ne primiţi,/ cu mesele întinse, cu feţele aprinse”, vesele, „cu casele îngrijite, cu pivniţele ghiftuite”; „Să aveţi galbeni pe masă/ Câtă draniţă pe casă,/ Câte pietre sunt pe ape/ Atâţi ani de sănătate/, Câţi cărbuni în vatră/ Atâţia peţitori la fată,/ La mulţi ani cu sănătate/ Şi-ncă o mie de ani/ cu belşug şi gologani...”. Variantele sunt după zicala: „Câte bordeie atâtea obicei”, specifice zonelor, etniilor, vârstelor. Acum are loc şi spectacolul bogat în culoare şi pitoresc, gala populară a măştilor. Irozii de la Crăciun, jocul ursarilor (inclusiv al celor de paie), jocul caprei, căluşarii, Jianul şi Malanca toate laolaltă reflectă o cultură populară care ne legitimă Tradiţia între ţări şi neamuri. În acest context în scenarii de teatru popular sunt rememoraţi şi eroii populari: Bujor, Gruia, Novac, Darie şi Coroi. Teatrul popular reitera oarecum vremea păpuşarilor (din vremea Câşlegilor de iarnă), venind din Apus, prin coloniştii etnici de la noi. Bardul pururi tânăr de la Mălini, Nicolae Labiş, prin poemul sensibil „Scrisoare mamei” ne-a lăsat un document preţios care trebuie, dacă nu aşezat în raftul cu studii etnofolclorice, care merită citit printre colinde între ninsorile dintre anii vechi şi noi.

După ce feţii frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet şi toboşarii de basm şi caprele cu lâna colorată  (v. N. Labiş op. cit.) intră iarăşi pentru un an în cămările amintirilor, crapă gerul Bobotezii. În ajun, preoţii dijmuiesc încă odată satul purtând crucea cu fuior, alături de desăgarul ce duce cofa cu aghiazmă. Struţul înmiresmat de busuioc aruncă stropi de apă binecuvântată în casele creştinilor. Enoriaşii ies cu făclii în porţi, însoţind cu lumină şi bune urări pe slujitorii şi hoarda copiilor gălăgioşi din uliţele răscolite de hărmălaia câinilor. „Chiralăisa” (Kyrie eleison: Doamne ai milă de noi) strigă copii coborând văi şi urcând dealurile de acoperişuri cărunte.  Arătarea Domnului (Epifania, sărbătorită la 6 Ianuarie) aminteşte de timpul istoric consemnat în Ev. Lc. 33, când, într-al XV-lea an al domniei lui Tiberiu, Ioan boteza în Iordan. Iisus, sosit din Galileea, se descoperă Botezătorului acum pentru întâia oară, aici debutând propriu-zis activitatea Sa publică. Sfânta Treime se revelează în ipostazele Sale (Teofania) v. Lc. 3.22.23, Mt. 3.14. Foarte demult, la stejarul din Mamvri, în timpul patriarhului Avraam, a mai avut loc o proiecţie a Treimii (v. Gen. Cap. 18), dar şi mai cu mai mare evidenţă în clipa Schimbării la Faţă a Domnului (v. MC. Cap. IX) şi în mod cu totul spectaculos la zi numită şi Duminica Mare, Cinzecime ori Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, la 50 de zile după Paşti.

În timpurile vechi, când Epifania se sărbătorea odată u Naşterea Domnului, în biserica occidentală sărbătoarea se numea A celor trei regi (Festum Trium Regum), a magilor şi Dies Luminium (Ziua luminării) a celor ce se botezau conştient. La Bobotează se face sfinţirea Apei mari, apă miraculoasă, inalterabilă, de veche tradişie (după cum vorbeşte şi Ioan Hrisostom). Icoana purtată de clerici cu ocazia ajunului reprezintă pe Iisus în apa Iordanului, pe Ioan botezând cu Duhul în chip de porumbel deasupra şi sub inscripţia cuvântului legitimativ: „Acesta este Fiul Meu iubit întru care bine am voit” (Mt. 3.15-17), rostit de Dumnezeu Tatăl. În biserici este slujbă mare, praznic luminos, participare masivă ca şi la sărbătoarea Paştilor.

Boboteaza marchează încheierea celor 14 zile de „renovare a timpului”.

În ziua următoare Bobotezei, Biserica sărbătoreşte pe ultimul dintre profeţi, Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos, Ioan Botezătorul. Despre Ioan Iisus a spus: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezărtorul” (Mi 11.11). Tânărul prooroc, cu 6 luni mai înainte zămislit decât Hristos, din părinţii Elisabeta şi preotul Zaharia în cetatea Orini este veriga de aur care leagă cele două Testamente deschizând porţile lumii Noului Testament.

Viaţa sa austeră, schivnică şi totodată publică, paradoxală, îndrăzneala sa de povăţuitor moral intransigent a fost retezată în chip martiric în timpul lui Irod, cu ocazia episodului de la curtea acestuia, când Salomeea, fiica regelui, la îndemnul Irodiadei, a cerut capul condamnatului (v. Mt. Cap. 14). În biserica răsăriteană marele prooroc este sărbătorit de 6 ori pe an.

Sursa:

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1592105200991189&id=265794443622278

Foto: Internet

Foto: Ovidiu Stefeliga