Colindatul înseamnă să le amintești oamenilor, prin cântece solemne și foarte vechi, că este noaptea în care S-a născut Hristos. O asemenea veste minunată nu se duce oricum! Feciorii încep pregătirile la începutul Postului Crăciunului sau în seara Sfântului Nicolae. Odinioară, marcau intrarea în perioada sărbătorilor de iarnă colindându-i, pe 5 decembrie, pe cei care purtau numele Sfântului Nicolae. Apoi tinerii (toți fiind de la 18 ani în sus, necăsătoriți) îşi aleg o gazdă, unde fac repetiții, își împart sarcinile și fac pregătiri pentru distracțiile din zilele de la Crăciun la Anul Nou, care cad în sarcina lor.
Fiecare fecior are funcția lui în ceată. Prin Ardeal, conducătorul este numit „vătaf”, „staroste”, „chizeș” sau „jude mare”. El trebuie să ştie urările și mulțumirile necesare și tot ce e de făcut. Tânărul care poartă traista cu daruri se numeşte „cal”, „purcică”, „iapă” sau „măgar”. Cel care strânge banii se numeşte „cămăraş”. Flăcăul care organizează jocul din serile Crăciunului se numeşte „fetelar”, căci are în grijă să invite fetele de măritat la petrecere. „Stegarul” poartă steagul cetei, mare şi frumos împodobit de fete cu batiste, fundițe, clopoței ... Uneori, li se alătură colindătorilor câte o mască, o „capră” sau o „boriță”, niște instrumentiști cu fluiere sau chiar saxofoane, care urmăresc firul muzical al colindei ... obiceiurile evoluează neîncetat.
Se pleacă la colindat în seara de Ajun, după Vecernie. Dacă satul e mare şi se întâlnesc mai multe cete, uneori se luptă între ele, iar învingătorii colindă singuri mai departe. Alteori colaborează și îşi împart satul, ca să termine până la ziuă. Sau merg la colindat mai multe zile, până termină de dus vestea Nașterii Domnului în toate casele. În drumul lor, trec întâi pe la preot, apoi pe la primar și pe la toți oamenii de vază, apoi iau casele la rând. Deseori, cer binecuvântarea preotului înante de a colinda.
Colindele nu sunt alese întâmplător. Există colinde de băiat, de fată, de doliu, de tineri însurăţei, de ciobani, de pescari. Dacă stăpânul casei este gospodar, cântă despre bogatul cel milostiv, dacă e cioban, una cu miorița năzdrăvană. Ceata cântă întâi un colind la fereastră, apoi intră în casă, unde cântă iar. Colindătorii cântă de multe ori antifonic, împărțiți în două grupuri, și se străduiesc să cânte bine, să dea dovada priceperii lor. Dacă în casă sunt fete nemăritate, colindătorii le iau la joc.
Gazdele îi răsplătesc pe colindători cu colaci, friptură, băutură, plăcinte, prăjituri şi bani, vin sau țuică. Colindătorii mulţumesc pentru daruri, apoi pleacă şi o iau de la capăt în vecini.
Majoritatea colindelor se referă la viaţa pământească a lui Iisus, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine, la mila creştină. Se vorbește despre Maica Domnului și încercările de a găsi un loc unde să nască, de boul care L-a încălzit pe Pruncul așezat în iesle, de nostalgia raiului și de regretele părinților noștri, Adam și Eva, că nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Până şi refrenul „Lerui, Doamne” vine din „Halleluiah Domine”!
După încheierea colindatului, tinerii organizează o petrecere pentru tineret. Toate cele necesare vor fi plătite din banii strânși cu ocazia colindatului și tot acum se vor mânca colacii și celelalte daruri primite la colindat.
După ce trece și praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, ceata se destramă până în anul următor.
Text: Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția FMAP | Ceată de colindători, fotograf Leopold Adler, 1872-1924 (FMAP-1806)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu