Și va veni și ziua în care ochii noștri nu vor mai vedea cerul... Și nu va mai conta câți ani am avut la dispoziție pentru a-l privi, ci cât din anii nostri am știut să dăm cerul ochilor noștri spre privire.
Și va veni o zi în care nu vom mai putea simți mirosul sărat de mare, de nisip încins, de bujori înfloriți, de ciocolată caldă cu lapte, de pâine fierbinte scoasă din cuptor sau de o iubire respirată într-o noapte ploioasă de primăvară... Și nu va mai conta căt timp am avut pentru toate acestea, ci căt din timpul nostru ne-am oprit din drum pentru a trage în plămâni dumnezeirea.
Și va veni o zi în care nu vom mai putea iubi... Și nu va mai conta căți ani am avut la dispoziție ca să o facem, ci cât din viața noastră am îndrăznit a ne da jos armurile fricii pentru a permite simțirii să fie.
Și va veni o zi în care vom sta între două lumi... și singurele noastre gânduri nu vor fi despre câți bani ne vom putea îndesa în buzunare la plecare, sau cum ne vor vorbi cei rămași după noi, sau ce haine de firmă lăsăm în dulapuri, și ce conturi lăsăm în urmă spre împărțire... ci cât am știut a ne bucura de mult sau puținul nostru, de câte zile din viață am avut curajul de a trăi așa cum am vrut, de câte flori am lăsat să ne mângâie fața, de câte raze de soare am respirat cu vederea, de câte ploi am lăsat să ne ude, de câte nopți am adormit sărutând sau iubind.
Și va veni o zi în care... dar nu azi! Azi încă mai putem privi, mirosi, mângâia, simți, râde, plânge, iubi! Toate acestea, doar dacă înțelegem că va veni o zi în care ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu