.jpg)
De ce mi-e frică azi...
Că o să iau lumea asta a mea mare, dar nu așa cum este, ci cum vor să o văd alții. Mă tem că o să uit să mă minunez zilnic de frumusețea și simplitatea lumii. De adevărul ei, exprimat prin anotimpuri, ciclicitate și trecerea tuturor și a oricăror, indiferent de voința și puterea noastră.
Mă tem că o să mă-ncred în cineva egoist, care nu mă cunoaște și o să încep să privesc lumea prin ochii lui. Deformat, străin, ambiguu.
Și că nu o să mai înțeleg. Sau că o să mă plictisesc de căutări și de ... mine.
Nu vreau să iau ca atare toamna, fără să găsesc timp ca să mă plimb printre frunze, simțind culoarea și mirosul ei. Toamna nu e în calendar. E afară. Se întâmplă. Face parte din noi, din ce avem în față, din ce trăim acum, cu soare, castane, fum și gutuie. Din ce trăim acum, lăsând ce e de lăsat, în spate.
Mi-e teamă că o să ajung la munte și n-o să reușesc să iau cu mine fiecare bucățică de peisaj. Nu în poze, în telefonul mobil sau pictat pe o frunză, pe care o s-o transform în semn de carte.
În semn.
Sau că nu o să mai știu să ascult ploaia. Sau ... că ploaia va deveni impediment. Și ne va transforma din „Plouă” în „Pentru că plouă”.
Mă tem că într-o zi, o să ajung să beau cafeaua numai ca să rămân trează. Sau pentru că e în fața mea, pentru că eu am comandat-o. „Așa cum îmi place.”
Iar cafeaua ... e ritual, e parte din zi. E începutul unei povești, a unei zile, al unui zâmbet ce se zbate în colțul gurii. Chiar dacă bem ceai când ne vedem. Cafeaua oricum e despre tine. Și tu ești ritual. Și tu ești dependență. Ceaiul e răsfăț. Excepție.
Sunt zile-răsfăț. Zile-început.
Zile în care mă-ntreb dacă ai venit ca să stai... și zile în care sunt sigură că ai venit ca să rămâi.
Și zile ca azi, în care mi-e frică.
Zina Zen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu