CORINA-ROTH

 Această superbă poveste de iubire ne amintește că viața este plină de neprevăzut, de momente care rămân unice,că de multe ori destinul ne harazeste alte drumuri, dar cel mai frumos rămâne sentimentul acela de iubire pură, de nostalgie care te urmărește toată viața....❤❤❤❤

INTIMĂ...

Cincinat Pavelescu!

...✍️

Îţi mai aduci aminte, doamnă?

Era târziu şi era toamnă,

Şi frunzele se-nfiorau,

Şi tremurau în vântul serii

Ca nişte fluturi chinuiţi,

Ca nişte fluturi rătăciţi

Din ţările durerii.

Ţi-aduci aminte iar de seara

Şi-amurgu-acela violet,

Când toamna şi-acorda încet,

Pe frunza galbenă, chitara?

Pe lac, ce-n luna s-argintase,

Încet o lebădă trecea,

Şi pata-i albă se pierdea

În seara care se lăsase…

Şi-atunci, doar inimă şi vise,

Ne-am dus ca lebădă şi noi,

Călcând nisipul plin de foi

Sub ceaţa care-l umezise.

Aşa născut, în plină toamnă,

Amorul meu ce-nmugurea

Sub foi ce toamna-ngalbenea…

Îţi mai aduci aminte, doamnă?

*********

Povestea poeziei lui Cincinat Pavelescu  “Îți mai aduci aminte, Doamnă?" --

       “Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.

 

Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult.

 

Mă așezai pe o bancă. Începuse să se intunece. Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.

 

– Sunteți parisian?

– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.

– Atunci sunteți de undeva din provincie?

– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.

– Străin?

– Da.

– Din ce țară?

– Din România.

– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.

– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.

 

Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.

 

Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească.

 

Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:

 

– E foarte târziu și mă asteaptă gazda.

– Ai dreptate. Să plecăm.

 

După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.

 

– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.

– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul de la Versailles, sunt sigură că te voi întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.

 

Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.

 

Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…

 

La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară.

 

Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară.

 

Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.

 

Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie.

 

În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda.

 

M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.

– Procurorul Cincinat Pavelescu.

– Doamna și Domnul Colonel M.

 

Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:

 

– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?

 

Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:

 

– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…

 

Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.

 

Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut.

 

Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.

 

Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam.

 

S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.

 

Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, aceasta superba poezie : 

Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Era târziu și era toamnă"...

La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:

„Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

_______________________

Sursă - Monica Musuroi!