PLECARE SPRE NICĂIERI
Mi-e sufletul trist
Ca o pădure de mesteceni la apus
bătută de ploaie și vânt...
Simt că plutesc între cer și pământ.
Aud un cântec duios
Parcă-i suflat dintr-un fluier de os!
Și-mi pare că e o baladă rusească;
Plină de dor amestecat cu venin ...
Cred că e scrisă de Esenin.
Despre iubiri din vremuri trecute
Uitate sau neștiute.
Mi-e sufletul trist
Ca o barcă trasă la mal,
Care-a plutit prea mult în aval
Și care așteaptă tăcută
Să plutească spre ...nicăieri,
Purtată de vânt și dureri.
Mi-a plăcut mereu să plec
Fără să știu unde o să ajung.
Să iau cu mine un vis...
Și-apoi să-l alung!
Să plec departe de tot ce-am avut
Să-mi spulber eresul în care-am crezut!
O să urc în barca ce mă cheamă tăcută;
Și-o să plutesc așa... neștiută!
Și oricât de nebunesc ar părea,
Fără busolă, doar purtată de vânt
Voi ajunge spre o mare iubire...
Cum n-au mai fost pe pământ.
Marilena iorgulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu