CORINA-ROTH

 Costel Dumitrescu are cincizeci și patru de ani și lucrează ca scafandru industrial pe Dunăre de treizeci și doi de ani. A reparat piloni de poduri, a recuperat mașini scufundate, a curățat turbine de la hidrocentrale. Munca lui se întâmplă în întunericul complet al apelor tulburi ale Dunării, unde vizibilitatea e zero și lucrezi doar cu mâinile, ghidat de experiență și instinct.

Dar în ziua de 15 aprilie 2024, Costel primește apelul care îi va schimba viața pentru totdeauna. Un autocar cu turiști a ieșit de pe drum și a căzut în Dunăre lângă Giurgiu. Echipele de salvare sunt pe loc - pompieri, jandarmi, salvatori. Dar nimeni nu poate coborî în apa rece și murdară, la patru metri adâncime, unde autocarul zace răsturnat.

"Costel, e ultima ta zi înainte de pensionare," îi spune soția la telefon când îl sună să-i spună unde se duce. "Lasă-i pe cei tineri să facă asta. Tu vino acasă."

"Nu pot, Anca. Nu e nimeni altcineva disponibil care să știe să lucreze în apa Dunării. Echipele specializate sunt la o intervenție în Constanța. Eu sunt cel mai aproape."

Doar cei care au coborât în apele negre ale Dunării știu că acolo jos nu există sus sau jos, nu există lumină, nu există nimic decât apa rece, curentul puternic și întunericul absolut care îți testează fiecare frică.

Când ajunge la locul accidentului, comandantul intervenției îl informează. "Autocarul are douăzeci și opt de pasageri. Am scos cincisprezece până acum - unii vii, mulți decedați. Dar ușile din spate sunt blocate. Mai sunt cel puțin zece persoane înăuntru, poate vii, blocate în buzunare de aer."

Costel își îmbracă costumul de scafandru - neopren gros, cască cu aer, lanternă puternică (deși în apa Dunării nu luminează decât la cincizeci de centimetri), frânghie de siguranță. La cincizeci și patru de ani, după trei decenii de scufundări, corpul îl doare - genunchii, spatele, urechile afectate de atâtea decompresări.

"Ultima mea scufundare înainte de pensie," gândește el în timp ce coboară în apa înghețată a Dunării. "Să fie una care contează."

Apa e rece - șapte grade Celsius. Întunericul e total. Lanterna lui iluminează doar nămolul și deșeurile care plutesc. Ghidat de frânghia atașată de autocar, coboară până la vehiculul răsturnat.

Găsește ușile din spate - complet îndoite, blocate de presiunea apei și de impactul cu fundul. Încearcă să le deschidă cu forța - imposibil. Cere la suprafață: "Am nevoie de dispozitiv de tăiere hidraulic!"

I-l coboară. Lucrează zece minute în întunericul total, tăind metalul ușii. Mâinile îi sunt amorțite de frig, respiră greu în casca lui, dar continuă. Când ușa cedează în cele din urmă, intră înăuntru.

În interiorul autocarului răsturnat găsește infernul. Corpuri plutind în apa care a invadat vehiculul, scaune smulse, bagaje dispersate. Dar în spate, în colțul din dreapta, găsește un buzunar de aer - cincizeci de centimetri între plafon și apă.

Și acolo, ținându-se de o bară, găsește o fetiță. Are vreo nouă ani, tremură violent, plânge. Lângă ea, inconștientă dar încă respirând, mama ei.

Pe vremuri, scafandrii industriali lucrau doar pe contracte - repari ce ți se cere, recuperezi ce trebuie recuperat, nu te implici emotional. Acum, Costel uită complet de protocol și gândește doar: "Trebuie să le scot pe amândouă."

"Cum te cheamă?" o întreabă pe fetiță, ridicând capul deasupra apei.

"Ana," răspunde ea între sughițuri. "Mama nu se mai trezește. O să murim aici?"

"Nu. O să vă scot pe amândouă. Dar trebuie să fii curajoasă."

Problema e că nu le poate scoate pe amândouă deodată. Mama e inconștientă, prea grea pentru a o urca singur prin ușa îngustă și prin apă. Fetița e conștientă dar îngrozită.

Costel ia cea mai grea decizie din viața lui. "Ana, o să te scot pe tine prima. Apoi mă întorc imediat pentru mama ta. Promit."

"Nu! Nu plec fără mama!"

"Ana, ascultă-mă. Dacă încerc să o scot pe mama ta prima și îmi ia prea mult timp, buzunarul ăsta de aer se umple cu apă și tu te îneci. Dacă te scot pe tine prima, te pun în siguranță și mă întorc pentru mama ta. Ai încredere în mine."

Fetița plânge, dar în cele din urmă acceptă. Costel o ia în brațe, o îmbracă în vesta lui suplimentară, și începe să o scoată. Prin ușa îngustă, prin apa întunecată, ghidat doar de frânghia de siguranță. Fetița se agață de el cu disperare, respirând din aparatul lui de oxigen prin masca improvizată.

Ajung la suprafață după trei minute care par ore. Echipa medicală ia fetița și o duce la ambulanță. Costel nu așteaptă - ia aer rapid și coboară din nou.

În autocar, buzunarul de aer s-a micșorat. Apa urcă. Mai are minute, maximum. Mama încă respiră, dar slab. Costel o prinde, începe să o tragă spre ieșire. Dar ea e mai grea, inconștientă, corpul inert e greu de manevrat.

La jumătatea drumului spre ieșire, în întunericul total, Costel simte cum îi scade aerul. Verifică manometrul - mai are cinci minute de aer. Dar până la suprafață și înapoi pentru a schimba buteliile înseamnă cel puțin opt minute. Femeia nu supraviețuiește opt minute fără aer.

Face singura alegere posibilă - își împarte propriul aer cu ea. Pune masca pe ea două respirații, pe el o respirație. Doi minute. Patru minute. Șase minute.

Când ajung la suprafață, Costel aproape leșină. Echipa îl prinde, îl scoate din apă împreună cu femeia. Amândoi sunt duși la ambulanță. Femeia respiră încă, șanse de supraviețuire.

La spital, după ce Costel e stabilizat - hipotermie moderată, epuizare extremă - vine la el fetița Ana. Mama ei e în terapie intensivă, dar stabilă. Va supraviețui.

"V-am spus că o scot," îi zâmbește Costel obosit.

"Mama spune că sunteți eroul nostru," răspunde Ana.

"Nu sunt erou. Doar am făcut ce trebuia."

Dar comandantul intervenției știe altceva. Vine la Costel în salon. "Ai folosit tot aerul tău. Ai împărțit-o cu ea. Puteai muri acolo."

"Dar nu am murit. Și ea trăiește."

"Asta a fost ultima ta scufundare înainte de pensie. Cum te simți?"

Costel se gândește. Treizeci și doi de ani de scufundări industriale. Sute de misiuni. Dar asta - salvarea unei mame și a unei fetițe din autocarul scufundat - asta va rămâne pentru totdeauna cea mai importantă.

"Mă simt bine. Că ultima mea scufundare a contat cu adevărat."

Pentru că asta e esența curajului - nu abența fricii, ci alegerea de a acționa în ciuda ei. Nu imprudența, ci calculul riscului acceptabil pentru un rezultat care contează mai mult decât propria siguranță.

Iar când Costel se pensionează o săptămână mai târziu, știe că poate pleca liniștit. Ultimul lui act ca scafandru profesional a fost să salveze două vieți care altfel ar fi fost pierdute în apele întunecate ale Dunării.

Și asta valorează mai mult decât trei decenii de contracte industriale.

 Ieseni de pretutindeni