CORINA-ROTH

 — Pleci iar? — vocea ei era stinsă, aproape un șoaptă.

— E târziu, Ana... am întâlnire la birou mâine, devreme.

— Întotdeauna ai întâlniri. Dar cu mine, când mai ai?

El s-a oprit în ușă.

Și-a tras paltonul peste cămașă și a privit în podea.

— Ana, te rog... nu acum. Sunt obosit.

Ea a râs amar.

— Nu acum. Niciodată nu e „acum”, Mihai.

Azi, mâine, mereu altceva e mai important.

El a oftat.

— Ana, ce vrei să fac? Muncesc pentru noi, pentru casă.

— Pentru noi? — l-a privit fix. — Noi nu mai suntem de mult „noi”.

Mihai a închis ochii. Știa că are dreptate.

De luni bune, nu mai vorbeau ca doi oameni care se iubesc.

Dormea pe canapea, ea în dormitor.

Zâmbetele lor se pierduseră undeva între facturi, tăceri și telefoane neterminate.

Trecuseră doisprezece ani de căsnicie.

Cândva, se țineau de mână prin ploaie, râdeau din orice și visau la o casă mică și fericită.

Acum aveau casă mare, dar rece.

Totul strălucea, dar niciun colț nu mai avea căldură.

Într-o seară, Ana a deschis o cutie din pod.

Înăuntru — scrisori vechi, poze din tinerețe, biletul de la prima lor filmare:

„Să nu ne despărțim niciodată. — M.”

A zâmbit trist.

Pe pervaz, ploua ușor.

Și-atunci, din reflex, a format numărul lui Mihai.

— Da, Ana? Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar voiam să te aud.

— Sunt la o ședință, vorbim mai târziu.

Telefonul s-a închis.

Ana a rămas cu receptorul în mână.

A plâns fără zgomot, ca să nu audă pereții.

Trei zile mai târziu, Mihai a venit acasă mai devreme.

Ana nu era acolo.

Pe masă, o farfurie acoperită și un bilet:

„Ți-am lăsat ciorbă caldă.

Eu plec la mama, am nevoie de liniște.”

N-a sunat-o.

Orgoliul l-a ținut pe loc.

„Lasă, o să-i treacă”, și-a spus.

Dar zilele au devenit săptămâni.

Și casa era tot mai goală.

Într-o seară, a primit un mesaj:

„Să știi că am semnat actele. N-a fost ușor, dar n-am mai putut trăi în tăcerea asta.”

El a aruncat telefonul.

Dar știa — de data asta, chiar pierduse totul.

A mers la blocul mamei ei.

Ana era acolo, mai slabă, mai tăcută, dar cu o privire senină.

— Ana, eu...

— Nu mai încerca să-mi explici. Am înțeles totul deja.

— Nu pot trăi fără tine.

— Poți, Mihai. Ai trăit deja. Eu am fost doar o piesă de decor în goana ta după „reușită”.

El a căzut în genunchi.

— Dă-mi o șansă. Promit că o să schimb totul.

— Eu nu mai vreau promisiuni. Vreau liniște.

Și a închis ușa.

Trecuseră doi ani.

Mihai se afunda în muncă, dar nimic nu-l mai bucura.

Nu se mai uita la filme, nu mai gătea, nu mai vorbea cu nimeni.

Pe birou ținea mereu o fotografie cu ea.

„Ana, dacă ai ști cât de gol e totul fără tine...”

Într-o zi, a primit o invitație la o expoziție de pictură.

Expunea… Ana Popescu.

A mers.

Când a intrat în sală, a rămas nemișcat.

Pe pereți — tablouri cu ploaie, cu mâini care se ating, cu un bărbat care pleacă în noapte.

Lângă un colț, ea — zâmbitoare, frumoasă, vie.

Alături, un bărbat în vârstă, cu părul alb, ținând-o de talie.

Ana l-a văzut.

Privirile lor s-au întâlnit pentru o clipă.

A zâmbit cald, dar distant.

— Bună seara, Mihai.

— Bună… Ana. Sunt… minunate tablourile.

— Mulțumesc. Fiecare are o poveste. Unele, chiar sfârșitul unei iubiri.

El a simțit cum i se strânge inima.

— E fericit? — a întrebat, privind spre bărbatul de lângă ea.

— Da. Și, pentru prima dată, sunt și eu.

După expoziție, Mihai a mers acasă.

A deschis sertarul unde păstra scrisorile ei.

Le-a citit pe toate.

„Să nu uiți că iubirea se stinge nu când încetezi să iubești, ci când încetezi să o arăți.”

A luat o foaie și un stilou.

A început să scrie.

„Ana,

am vrut să-ți ofer lumea întreagă, dar am uitat că lumea mea erai tu.

Am avut casă, mașină, succes — dar fără tine, toate au fost doar pereți reci.

Îți mulțumesc că m-ai iubit.

Și te rog să mă ierți că n-am știut cum.”

A pliat scrisoarea și a pus-o într-o carte — „Ploaia din suflet”, volumul de poezii al Anei.

Anii au trecut.

Mihai a îmbătrânit singur.

Într-o zi, în timp ce își bea cafeaua, poștașul i-a adus un plic.

Pe el scria: „Pentru Mihai, de la Ana.”

Cu mâini tremurânde, l-a deschis.

„Mihai,

am găsit scrisoarea ta în cartea mea.

Să știi că te-am iertat.

Am înțeles că unii oameni nu știu să iubească devreme, ci doar atunci când e prea târziu.

Dar tot iubire e — doar că nu mai are cui s-o spui.

Să fii bine. Ana.”

Mihai a închis ochii.

Lacrimi grele i-au curs pe obraji.

A ieșit afară, în ploaie, fără umbrelă.

A privit spre cer și a spus:

— Te-am iubit, Ana... doar că n-am știut când să-ți arăt.

Și-atunci, ca un semn, ploaia s-a oprit.

O rază de soare i-a atins fața.

Iar el a zâmbit pentru prima dată după ani.

Pentru că a înțeles, în sfârșit:

iubirea nu se termină când pleci,

ci când încetezi să lupți pentru ea.

Câți oameni, oare, pierd totul doar pentru că au crezut că iubirea mai poate

 aștepta?

___

Web