CORINA-ROTH

 - Scuzați-mă… unde mergem? a întrebat femeia cu o voce nesigură, privind prin geamul mașinii.

— Doamnă Marcela, am ajuns. Acesta este azilul „Sfânta Ana”. De azi veți rămâne aici.

— Cum adică… rămân aici? — vocea i-a tremurat.

Și fiica mea? Nu vine?🤔

— A spus că o să vă sune — a răspuns șoferul, lăsând jos o mică geantă: un pulover, o perie, o fotografie veche.

— Multă sănătate, doamnă Marcela! O să vă fie bine aici...🤗

Mașina a plecat, iar ea a rămas singură, în bătaia vântului rece, cu ochii umezi.🥲

___________

La poartă o aștepta o femeie în halat albastru.

— Bine ați venit, doamnă Marcela! Eu sunt Nicoleta, infirmieră. Haideți, vă conduc în cameră.

— Cameră? Dar eu aveam o casă… o grădină… și flori…

— Și aici o să aveți flori, o să vedeți — a zâmbit blând Nicoleta.🙂

Camera era mică, dar curată. Pe patul de alături dormea o bătrână sub o pătură groasă.

— Se numește tanti Ileana. Doarme mult, nu vorbește cu nimeni, — a explicat infirmiera.

— Las’ că vorbesc eu, — a spus Marcela cu un zâmbet. Eu n-am fost niciodată bună la tăcut.🙂

Zilele treceau încet.

Oamenii din azil erau triști, obosiți, fiecare cu povestea lui.

Unii așteptau vizite care nu mai veneau, alții trăiau doar din amintiri.🤔

Dar Marcela nu știa să stea degeaba.

Într-o dimineață, a ieșit în curte și a cerut o lopată.

— Ce vreți să faceți, doamnă Marcela? — a întrebat paznicul curios.

— Un colț de grădină. Nu pot trăi între 4 pereți fără un pic de pământ sub mâini.

A plantat flori, busuioc și mentă.

— Aici va fi primăvara noastră — le spunea celorlalți. Dacă nu avem pe cine aștepta, măcar să așteptăm să înflorească.

După câteva săptămâni, curtea mirosea a viață.

Într-o zi, tanti Ileana a șoptit:

— Miroase a copilărie…

— Așa e, draga mea. A copilărie și a Dumnezeu — i-a răspuns Marcela.😇

Din ziua aceea, Ileana a început să vorbească din nou.

Marcela a propus directoarei un mic atelier de cusut și povești.

— Fiecare om are o poveste, doamnă directoare. Dacă n-o spunem, moare odată cu noi.

Directoarea a zâmbit.

— Bine, doamnă Marcela. Dacă reușiți să-i convingeți, vă aduc materiale.

Și a reușit.

În câteva zile, sala s-a umplut de râsete, fire colorate și amintiri.

— Eu am fost croitoreasă la Iași — spunea una.

— Eu am cusut pentru artiști — zicea alta.

Marcela râdea:

— Vedeți? Încă trăim. Avem mâini, avem inimă. Ne mai lipsea doar voința.🤗

A venit primăvara adevărată.

Azilul s-a schimbat. Pereții vopsiți, flori peste tot, oameni care zâmbeau.

Pe ușa de la intrare era lipit un vers al Marcelei:

„Nu contează unde-ți e casa,

contează să fie cineva care te ascultă

și un colț de cer sub care să spui "Mulțumesc!"🤗

Într-o duminică, o mașină luxoasă a oprit la poartă.

A coborât o femeie tânără, elegantă.

— Caut pe mama mea: Marcela Ioniță.

Marcela era în curte, uda florile.

— Irina…

— Mamă… am venit să te iau acasă.

— Acasă? — a zâmbit ea. Eu sunt deja acasă.🥰

— Mamă, iartă-mă… Am crezut că fac ce e mai bine pentru tine.

— Ai făcut ce ai știut, draga mea. Dar uite… vezi oamenii ăștia? Pe ei nu-i mai vizitează nimeni. Dacă plec, cine le mai zâmbește? Cine le mai udă florile?🤔

— Mamă, dar nu ești obligată să ai grijă de ei.

— Dragostea nu e obligație, Irina. E dar.❤

Irina s-a uitat în jur: flori, fețe zâmbitoare, liniște.

— E frumos aici, mamă.

— Da. Dar știi ce e mai frumos? Că am crezut că viața mea s-a terminat… și abia acum a început.🤗

De atunci, Irina venea în fiecare weekend.

Aducea prăjituri, fructe, haine.

Marcela o prezenta tuturor:

— Uitați, fata mea. Ea m-a învățat că nu trebuie să te superi pe cei care te-au lăsat. Trebuie doar să le arăți că încă poți iubi.🥰

După un timp, directoarea i-a spus:

— Doamnă Marcela, toți vă iubesc. Vrem să fiți coordonatoare de activități.

— Eu? La șaptezeci și trei de ani? — a râs.

— Da. Sunteți sufletul acestui loc.🤗

Așa a devenit „doamna Marcela” — femeia care aducea speranță.

Scria poezii, făcea ceai de mentă, organiza seri de cântece și povești.

— De unde aveți atâta putere? — a întrebat-o Nicoleta.

— Din lacrimile pe care am învățat să le transform în zâmbete.🙂

Trei ani mai târziu, azilul „Sfânta Ana” nu mai era un loc de singurătate, ci unul plin de viață.

Ziarele scriau: „Bătrânii care au renăscut datorită unei femei simple.”🤗

Marcela a primit o diplomă de onoare de la primar.

Când a urcat pe scenă, a spus doar:

— Mulțumesc! Cea mai mare răsplată e să știi că mai ai un rost. Fericirea nu pleacă odată cu tinerețea — pleacă atunci când nu mai iubești.🥰

Într-o dimineață, Marcela a plecat liniștită... în somn...🥲

Pe noptieră era un bilet:

„Nu plângeți!

M-am dus doar să ud florile de dincolo.🥰

Aveți grijă unii de alții!🥰

Iubirea nu iese niciodată la pensie.”🥰

Irina a găsit biletul și a plâns — dar nu de durere, ci de recunoștință.🥲

A continuat ceea ce începuse mama ei: venea, ajuta, aducea flori și povești.

Și astfel, o femeie simplă, uitată și abandonată, a devenit începutul unei lumi noi pentru multe suflete.

_____________

Uneori nu trebuie să schimbi lumea întreagă. 

E destul să uzi o floare... 

Și un suflet...🤗

Sursa

Internet