CORINA-ROTH

 Mi-a spus odată bunica: „Când nu mai poți ierta, frământă ceva. Aluatul trage răul afară.”

N-am înțeles atunci. Dar azi, cu mâinile afundate în făină, mi-am amintit.

Era prima duminică după ce l-am găsit pe tata în fața casei, dormind pe scara blocului, mirosind a țuică și iarbă udă. Fuga lui de acum 15 ani se încheiase fix unde începuse totul: în cartierul Iris din Cluj.

— N-ai voie să intri mirosind așa, i-am zis din prag.

— Miroase a viață, Tatiana. Nu mai știi?

Am vrut să trântesc ușa. Dar nu am reușit.

Acolo, între pereții mici ai bucătăriei, mirosea a cafea și dor.

L-a luat pe Nor, câinele meu, și s-a așezat ca și cum n-ar fi lipsit un deceniu jumate.

— Faci tu cafea bună, a zis, privind ibricul. Cu apă rece și răbdare.

— Am învățat de la mama, i-am răspuns.

— De la mine, vrei să spui.

M-am oprit. Inima mi-a sărit un puls.

— De la tine?

— Eu i-am arătat cum se face înainte de nuntă. Într-o bucătărie de câțiva metri, cu rafturi rupte și un radio care bâzâia. Ți-aduci aminte cum se certa mereu radio-ul cu mine? Ziceam că mă întrerupe când cântam.

Zâmbea. Cu două dinți lipsă, dar cu ochii ca altădată.

— De ce-ai venit, tată?

— Ca să mănânc pâine făcută din mâinile tale.

A râs. Eu nu.

Două ore mai târziu, frământam în tăcere. Făina plutea prin aer ca o zăpadă blândă.

El ciupea aluatul.

— Îți amintești de cuptorul de la țară?

— Nu.

— Ba da. Ți-ai prins degetul între grătar și tavă. Ai țipat de s-a speriat și pisica. Ți-am spus atunci o prostioară: că dacă pui sare pe rană și spui „îmi pare bine”, nu te doare.

— Și n-a mers.

— Normal. Nu poți vindeca durerea cu minciuni, fiică-mea. Dar uneori e singura limbă pe care o știm.

Tăcerea s-a lăsat între noi ca o perdea groasă.

— Mama te-a așteptat, știi? I-a fost rău spre final, dar tot întreba dacă te mai întorci.

— M-a așteptat, dar nu m-a iertat.

— Ai pierdut dreptul la iertare când ai plecat.

A oftat.

— Credeam că plec pentru noi. Mă angajasem în Italia. Am muncit un an. Apoi am cunoscut pe cineva. N-am știut cum să vin înapoi.

— Ai știut, doar că n-ai vrut.

A lăsat tăcerea să cadă din nou. Mirosea a drojdie caldă.

— Mama n-a avut bani de înmormântare. Știi cine a plătit?

— Nu.

— Tu.

M-a lovit cuvintele ca o palmă.

— Eu eram-n liceu!

— Ți-a lăsat un plic, ascuns în cartea de poezii. Banii erau de la mine. Îi trimisesem prin fratele meu.

Am înlemnit. Îmi aminteam banii. Crezusem că îi găsise într-un sertar.

— De ce nu mi-a spus?

— Pentru că voia să mă urăști în pace. Să nu te rănească iar.

M-am așezat. Aluatul creștea încet sub un prosop cu flori. În el, timpul își ținea respirația.

— Și acum ce vrei, tată?

— Să mănânc din pâinea ta. Să știu că încă pot gusta ce-am pierdut.

Când a sunat cuptorul, Nor a început să latre. Mirosea a copilărie. A curte, a lemn ud, a dragoste pe care n-o mai înțelegi, dar care nu dispare.

Am tăiat o felie. I-am întins-o.

— Uite.

— Mulțumesc.

A mușcat încet.

— E mai bună decât oricare din viața mea.

— Minți frumos, i-am spus.

— Minciuna e felul meu de a iubi.

A zâmbit larg. Apoi, deodată, fața i s-a schimbat. A dus mâna la piept.

— Tată!

A căzut încet, fără zgomot, doar cu pâinea încă în mână.

Am strigat. Am chemat ambulanța.

Dar când medicul a ridicat umerii, am înțeles. În palmele lui, încă fierbinți, rămăsese mirosul de pâine coaptă.

Și-acolo, printre lacrimi, am auzit din nou vocea bunicii, clară în capul meu:

„Frământă, fata mea. Trage răul afară.”

Am luat bucata de aluat rămasă și am început să o frământ din nou.

Atunci am înțeles: unii oameni nu se întorc ca să fie iertați. Se întorc ca să te învețe să iubești fără dovadă.

Sursa

Internet