CORINA-ROTH

 - Mamaie, tu mi-ai zgâriat mașina cu cutia ta buruieni ofilite, crezi că nu te-am văzut?

La ora opt dimineața, când orașul abia își dezmorțea pașii, ea era deja acolo.

O cutie mică de carton, câțiva ghiocei proaspeți și o bancă rece dintr-o parcare unde, din când în când, opreau mașini scumpe. Învățase că acolo oamenii aveau bani. Și poate, din când în când, și inimă.

O chema Ana, dar toți îi spuneau Mamaie. Avea 77 de ani și mâinile crăpate de frig. De zece ani își creștea nepoata, pe Sofia, după ce părinții plecaseră „la muncă în străinătate” și nu se mai întorseseră niciodată cu adevărat.

Pensie mică. Facturi mari.

Copil în creștere.

Ghioceii nu erau „buruieni ofilite”.

Erau caiete.

Erau ghete.

Erau lapte.

Stătea cuminte, fără să deranjeze pe nimeni. Nu se apropia de mașini. Nu insista. Nu ruga. Doar spunea, cu o voce blândă:

— Ghiocei… proaspeți… luați pentru cineva drag…

În ziua aceea vânduse câțiva. Destul cât să cumpere pâine și poate un piept de pui pentru supă. Îi strânsese cu grijă în buzunarul paltonului vechi.

Spre seară, pe la ora 19:00, când lumina se făcea cenușie și frigul mai aspru, o mașină neagră, lucioasă, a intrat în parcare. Motor puternic. Faruri reci.

Din ea a coborât un bărbat la costum, cu palton lung și pantofi care nu cunoscuseră niciodată noroiul.

S-a oprit brusc lângă ea.

— Mamaie, tu mi-ai zgâriat mașina cu cutia ta buruieni ofilite, crezi că nu te-am văzut?

Vocea lui a tăiat aerul.

Ana a ridicat ochii încet, neînțelegând.

— Poftim?

— Uite aici! a spus el, arătând spre portieră. Uite zgârietura! Cine crezi că a făcut-o?

Cutia ei de carton stătea la picioare, mică, nevinovată.

— Domnule… eu n-am atins nimic… stau aici de dimineață… nu m-am apropiat de mașini…

— Serios? Crezi că sunt prost? a ridicat tonul. Toată ziua stați pe aici și zgâriați mașinile oamenilor.

Câțiva trecători s-au oprit.

Ana a simțit cum îi ard obrajii. Nu de frig. De rușine.

— Domnule… eu vând ghiocei… doar atât… nu fac rău nimănui…

Vocea i s-a frânt.

— Astea nu sunt flori, sunt niște buruieni ofilite! Și acum îmi plătești vopseaua!

Ea a făcut un pas în spate, ca și cum ar fi vrut să se micșoreze.

— Eu n-am bani… abia am strâns azi pentru mâncare… am o nepoată acasă…

Și atunci, pentru prima dată în ziua aceea, a izbucnit în lacrimi.

Nu plângea pentru acuzație.

Plângea pentru umilință.

O femeie din apropiere s-a apropiat prima.

— Domnule, eu sunt aici de o oră. N-a atins nicio mașină.

Un tânăr a intervenit și el:

— E cameră video pe colț. De ce nu verificați înainte să acuzați?

Bărbatul a rămas o clipă nemișcat. Nu se așteptase la asta. Nu se așteptase ca niște necunoscuți să sară în apărarea unei bătrâne cu o cutie de ghiocei.

— Eu… am văzut-o aproape de mașină…

— Aproape nu înseamnă vinovat, a spus calm tânărul.

Ana își ștergea lacrimile cu colțul basmalei.

— Domnule, eu am 77 de ani… n-am putere nici să car cutia asta prea mult… cum să zgârii eu mașini?

Pentru prima dată, bărbatul a privit-o cu adevărat.

Riduri adânci. Mâini tremurânde. O cutie cu câțiva ghiocei care abia își țineau capul drept.

A privit zgârietura. Subțire. Aproape invizibilă. Ceva ce se putea întâmpla oriunde.

A simțit cum i se usucă gâtul.

Cuvintele „buruieni ofilite” i-au răsunat în minte.

A înghițit.

— Câți ani aveți? a întrebat mai încet.

— Șaptezeci și șapte…

— Și stați aici zilnic?

— Când pot… pentru nepoată… e clasa a patra… e fată bună… învață…

Ceva s-a fisurat în el. Nu zgârietura din vopsea. Altceva.

Oamenii încă priveau.

El și-a trecut mâna prin păr.

— Îmi pare rău… am reacționat… pripit.

Cuvintele ieșeau greu.

Ana a dat din cap, încă plângând.

— Nu vreau să vă supărați, domnule… doar să nu credeți că fac rău…

El a scos portofelul. S-a uitat la bani. A scos câteva bancnote și le-a întins.

— Câți ghiocei aveți?

— Toți… a șoptit ea.

— Îi iau pe toți.

— Dar sunt puțini…

— Atunci sunt cei mai importanți.

A pus banii în palma ei. Mult mai mult decât ar fi valorat florile.

Ana s-a uitat la bancnote și a început din nou să plângă.

— Domnule… e prea mult…

— Nu e pentru flori. E pentru că m-ați învățat ceva.

Oamenii din jur au zâmbit.

Dar el nu s-a oprit acolo.

— Unde stați?

— La două străzi de aici…

— Mâine dimineață vin să vă iau. Vreau să vorbim despre școala nepoatei. Poate pot ajuta mai mult decât cumpărând ghiocei.

Ana l-a privit neîncrezătoare.

— De ce?

El s-a uitat la mașina lui, apoi la cutia de carton.

— Pentru că uneori ne supărăm pentru zgârieturi în vopsea și nu vedem crăpăturile din viața altora.

A doua zi, omul care strigase la ea a ajuns la ușa apartamentului mic, cu scara scorojită. A cunoscut-o pe Sofia. A văzut caietele lipite cu bandă adezivă. A auzit cât de bine citește.

Și a decis.

A plătit meditații. I-a promis sprijin pentru școală. I-a găsit Anei un loc mic, autorizat, la intrarea unui magazin, unde să vândă flori fără teamă.

În primăvara aceea, ghioceii nu au mai fost „buruieni ofilite”.

Au fost începutul unei schimbări.

Iar zgârietura de pe mașină?

A rămas acolo o vreme.

Ca o amintire că uneori, înainte să acuzi, ar trebui să privești mai atent.

Pentru că nu toate rănile sunt pe tablă.

Unele sunt în suflet.

Și ele dor mai tare.

Scrie în comentarii un singur cuvânt:

„OMENIE”

dacă și tu crezi că lumea are nevoie de mai multă inimă și mai puțină grabă.

Sursa

https://www.facebook.com/share/p/1DRZMe4hax/