Dragobetele și inima primăverii
Se spune că demult, când iernile erau mai lungi și zăpezile mai grele, oamenii uitaseră cum e să iubești fără teamă. Păsările nu mai cântau, florile întârziau să răsară, iar soarele părea obosit. Atunci, din pădurile adânci a apărut Dragobetele, fiul Babei Dochia — un tânăr cu ochi luminoși, îmbrăcat în straie țesute din raze de soare și fire de iarbă crudă.
Dragobetele avea un dar rar: oriunde pășea, inimile oamenilor începeau să bată mai cald. Într-o zi de februarie, a coborât în satul de la poalele munților și a văzut doi tineri care se priveau în tăcere, fiecare prea sfios să spună ce simte. Zâmbind, Dragobetele a atins pământul cu toiagul său din alun înflorit, iar de sub zăpadă au răsărit ghiocei.
— Iubirea e ca primăvara, le-a spus el. Dacă nu o lași să vină, rămâi mereu în iarnă.
Curajul le-a crescut în suflet, iar mâinile li s-au întâlnit. În clipa aceea, păsările au început să cânte, iar satul întreg a prins viață. Oamenii au înțeles că ziua în care Dragobetele umblă printre ei trebuie să fie sărbătoare — ziua iubirii curate, a promisiunilor și a începuturilor.
De atunci, în fiecare an, pe 24 februarie, când zăpada începe să se topească și aerul miroase a primăvară, se spune că Dragobetele trece din nou pe la oameni. Cei care iubesc, care iartă și care îndrăznesc să-și deschidă inima îl pot simți aproape — ca o adiere caldă într-o zi rece.
Iar dacă auzi păsările cântând mai vesel în acea zi, să știi: Dragobetele a trecut pe acolo și a lăsat în urmă o scânteie de iubire. 💛
Sursa
https://www.facebook.com/share/p/1DcJuWaduZ/



.jpg)






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu