.jpg)
Legenda macului – floarea lacrimii și a somnului lin
Se spune că, demult, pe vremea când oamenii ascultau mai mult glasul pământului și înțelegeau semnele florilor, trăia într-un sat o mamă sărmană, care își pierduse copilul într-o primăvară. Zi de zi mergea pe câmp, acolo unde băiatul ei obișnuia să alerge printre spicele verzi, și plângea în tăcere, cu ochii ridicați spre cer.
Lacrimile ei cădeau peste pământul uscat, iar într-o dimineață, în locul unde se oprise cel mai des, a răsărit o floare roșie, firavă și frumoasă, cu petale subțiri ca mătasea. Oamenii au privit-o cu uimire, căci nu mai văzuseră o asemenea culoare: roșu aprins, ca focul inimii, dar și delicat, ca o rană ascunsă.
Bătrânii satului au spus atunci că Dumnezeu a prefăcut durerea mamei într-o floare, ca lumea să nu uite că iubirea adevărată nu moare niciodată. De aceea macul crește adesea pe marginea drumurilor și prin lanuri, acolo unde trec oamenii cu gândurile lor, cu dorurile lor și cu poverile sufletului.
Se mai spune că petalele lui roșii poartă amintirea celor plecați, iar mijlocul întunecat al florii amintește de tristețea care rămâne în inimă după o pierdere. Totuși, macul nu este doar floarea durerii, ci și a liniștii. Când vântul îl leagănă ușor, pare că șoptește sufletului obosit: „Odihnește-te, Dumnezeu nu uită nicio lacrimă.”
De atunci, macul a rămas floarea dorului, a jertfei și a amintirii. O floare simplă, dar plină de taină, care ne amintește că uneori cele mai frumoase lucruri cresc din cele mai adânci dureri.
#legenda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu