Există o legendă veche care spune că, atunci când un om pleacă la Cer, pentru a nu se simți trist și singur, Dumnezeu îi dăruiește o fereastră prin care își poate vedea rudele și prietenii rămași pe pământ.
Pe pervazul ferestrei se află un ghiveci cu o floare, iar de o ramură este prins un clopoțel.
De fiecare dată când cineva își amintește de acea persoană, clopoțelul sună. Când despre ea se rostesc cuvinte frumoase, soarele luminează fereastra. Iar când cei dragi o plâng, ploaia cade peste floare, ajutând-o să crească și să înflorească, spre bucuria sufletului din Cer.
În primele zile, clopoțelul răsună des. Se aud multe cuvinte bune, iar lacrimile curg pentru despărțirea dureroasă. Dar, odată cu trecerea timpului, clopoțelul sună tot mai rar, razele soarelui se arată din ce în ce mai puțin, ploile se împuținează, iar floarea începe să se ofilească...
De aceea, fiecare dintre noi ar trebui să poarte în inimă iubire și amintire. O inimă care își amintește rostește cuvinte blânde și, cu lacrimi în ochi, îl roagă pe Dumnezeu să călăuzească sufletul celui plecat și să nu-l lase să rătăcească prin întuneric.
Fie ca toți cei care au trecut dincolo de zarea cerească să se odihnească în pace.
Să răsune clopoțelul, iar floarea să înflorească mereu.



.jpg)






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu