Frumoasă, tristă, scrisă cu multă smerenie, acestă frumoasă poezie, mi-a stors o lacrimă. O lacrimă, care încet s-a prelins pe obraz și a plecat în neant. Poate a plecat în căutarea steluței , steluța care o va duce la Domnul, poate-l va ruga să ne ierte și să ne dea pacea de dinainte.
Steluța călătoare
Tu, steluță călătoare
Ce cobori în palma mea,
Știi cât inima mă doare,
Știi ce tristă este ea?!
Luminezi ca o făclie
În noaptea întunecată,
Petec de lumină vie
Ştii cât sunt de supărată?
De ce vii în lumea noastră,
Pe pământul meu bolnav?
Din imensitatea albastră
Unde luminai suav!
Din atâtea mii de stele
Te-ai desprins și ai căzut
În căușul palmei mele
Și un pic el m-a durut!
Te-aș trimite înapoi
Sus pe bolta cea senină,
De ce să ramai la noi?
Tu eşti fără nici o vină!
Lasă-ne în lumea noastră
Cu tristețe și durere,
Urcă iar pe bolta albastră
Printre miile de stele!
Du-i mesaj lui Dumnezeu
De la noi, de pe pământ
Spune-i că ne este greu
Că ni-e viața frunza-n vânt!
Că prin rugă şi-nchinare
Îl rugam în ceasul greu
Să ne-aducă alinare,
Să fie cu noi mereu!
Tu steluță călătoare
N-ai să înțelegi vreodată,
Ce rău sufletul mă doare
Și ce trista-i lumea toată!
Teodora Dumitru



.jpg)






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu