Iarba verde de acasă
Există un verde pe care nu-l găsești nicăieri în lume. Nu-l poți cumpăra, nu-l poți fotografia îndeajuns și nici nu-l poți descrie pe deplin. Este iarba verde de acasă, cea pe care am alergat desculți în copilărie, cea peste care cădeau umbrele părinților și bunicilor noștri, cea care păstrează și astăzi urmele pașilor noștri, chiar dacă timpul le-a ascuns privirii.
Când eram copii, nu știam cât de bogați eram. Averea noastră era o curte plină de flori, o pajiște scăldată în rouă, cântecul cocoșului în zori, mirosul fânului proaspăt cosit și glasul mamei care ne chema la masă. Ne întorceam acasă cu genunchii juliți, cu hainele pline de praf și cu sufletele curate, fără să bănuim că într-o zi ne va fi dor tocmai de acele clipe pe care atunci le consideram firești.
Iarba de acasă nu este doar iarbă. Ea este leagănul copilăriei, martorul primilor pași, al jocurilor fără sfârșit și al visurilor rostite cu ochii spre cer. În fiecare fir parcă s-au așezat râsetele copiilor de altădată, glasurile bunicilor și rugăciunile părinților care au muncit din greu pentru ca noi să avem un viitor mai bun.
Viața ne-a purtat departe. Orașele ne-au oferit cariere, confort și grabă, dar nu au reușit niciodată să înlocuiască liniștea unei seri petrecute în sat, când iarba răcoroasă îți mângâia tălpile, iar cerul părea nesfârșit. De fiecare dată când ne întoarcem acasă, simțim că pământul ne recunoaște pașii și că rădăcinile noastre nu au încetat niciodată să ne cheme înapoi.
Dorul de cei dragi este asemenea ierbii: chiar dacă o tai, ea răsare din nou. Așa răsar în suflet chipul bunicului sprijinit în coasă, mâinile mamei frământând pâinea, glasul tatălui întorcându-se obosit de la câmp și bunica făcând semnul crucii la apusul soarelui. Unii dintre ei nu mai sunt, dar parcă îi regăsim în fiecare colț al gospodăriei, în fiecare pom și în fiecare petic de iarbă care le-a cunoscut pașii.
Poate că adevărata noastră avere nu este ceea ce am adunat de-a lungul vieții, ci locul în care ne sunt îngropate rădăcinile. Acolo unde iarba crește peste amintiri, unde lacrimile se amestecă cu roua dimineții și unde iubirea celor care ne-au crescut nu se stinge niciodată.
Oriunde ne-ar purta destinul, va exista mereu o bucată de pământ care ne va chema pe nume. Este iarba verde de acasă – locul unde copilăria nu moare, unde dorul nu îmbătrânește și unde sufletul găsește întotdeauna drumul înapoi.
Sursa
https://www.facebook.com/share/p/19AsHiZGsS/



.jpg)






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu