CORINA-ROTH

 CELLA DELAVRANCEA (1887-1991) a murit pe 9 august 1991 la vârsta  de 104 ani.

Fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar.

Cella Delavrancea, a fost pianistă, scriitoare și profesoară de excepție, una dintre cele mai complexe și interesante personalități ale culturii românești. 

A rămas în istorie ca cea mai longevivă figură culturală româneasca, fiind singurul artist care a participat la aniversarea propriului centenar.

S-a născut pe vremea monarhiei, a supraviețuit regimului comunist și murit la 104 ani, după ce a apucat să vadă și primii pași făcuți de țara sa spre democrație.

 A iubit muzica și și-a făcut din pasiune o profesie și un crez, după cum ea însăși declara la aniversarea a 90 de ani de viață:

 „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toți contemporanii mei, chiar și cei necunoscuți. Să știți că nimic nu dezvoltă suplețea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach și nimic nu trezește emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.”

Despre longevitatea sa, Cella Delavrancea spune că se datorează faptului că a fost ferită de bolile care distrug sufletul: gelozia, invidia și orgoliu.

„Bunicii din partea tatălui meu au depășit vârsta de o sută de ani. Poate ca am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu închei un lung șir de vieți, neavând urmași. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia si orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug ființa umană”, mărturisea artista la aniversarea celor 90 de ani, în expozeul susținut cu această ocazie.

A crescut sub ochii lui Ion Luca Caragiale și a avut o relație cu marele dramaturg.

L-a iubit și a fost iubită de Nae Ionescu.

L-a acompaniat la pian pe Enescu și se spune că ar fi trăit o idilă scurtă cu Constantin Brâncuși.

Secolul de viață trăit de artistă a fost prezentat într-o manieră de excepție în memoriile Cellei Delavrancea ”Dintr-un secol de viață”.

Fiica cea mare a scriitorului și avocatului Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut pe 15 decembrie 1887. 

Longevitatea avea să o moștenească genetic de la bunicii care au trăit peste 100 de ani. 

Dragostea pentru artă, sensibilitatea și pasiunea pentru muzică i-au fost transmise de la părinți.

Cella Delavrancea a început să facă muzică la vârsta de 3 ani. Se spune despre ea că a fost un copil genial. La opt ani era deja o pianistă talentată care susținea concerte în cercurile frecventate de părinții săi.

Până la vârsta adolescenței vorbea fluent germană și franceză. Cu mama Maria Lupașcu, pianistă licențiată în filozofie și matematică și tatăl, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Cella a avut toate premisele dezvoltării ca artist încă de la primii ani din viață. A crescut între nume mari ale vremii, unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui său fiind Ion Luca Caragiale.

Se spune că, la vârsta de 14 ani, i-a cântat lui Caragiale un vals de Chopin și dramaturgul a fost impresionat: „Un copil minune, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”, scria Caragiale despre pianistă în 1909.   

 

*Caragiale o alinta ”Aghiuță”*

După ce i-a stârnit lui Caragiale admirația ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut și l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă la 25 de ani. Era vârsta la care talentata pianistă dădea deja concerte în afara țării. 

Ajunsă la Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relație pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60.

În memorii, pianista recunoaște că l-a cunoscut intim pe nenea Iancu: 

„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeași perfecțiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ți exprim căutarea, stupefacția, gravitatea admirației mele în fața unei inteligențe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turcești, am putut  să-l cunosc și să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”.

Tot în „Dintr-un secol de viață” pianista mărturisește ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. 

Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912.

„În ultimul an de viață am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creații. Se plimba prin casă, fuma necontenit. 

Nota un cuvânt, ștergea un rând întreg, și dacă nu reușea să exprime ce vroia, venea la noi: „Hai, Aghiuță, cântă-mi din Beethoven”. În muzică își găsea destindere. 

Nimic nu prevestea că-și trăia ultimele zile. "Ne ținea cuvântări despre literatură și muzică cu talent de critic rafinat.”

Alături de Caragiale, Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori.

  Primul soț a fost Viorel Virgil Tilea, de care a divorțat pentru a se căsători cu Aristide Blank. 

Ultimul soț a fost Philippe Lahovary. 

Marea dragoste a Cellei pare să fi fost însă Nae Ionescu, filosoful cu care a avut o relație începută în timpul ultimei căsnicii. 

L-a cunoscut pe Nae Ionescu în timpul căsniciei cu Aristide Blank, dar relația amoroasă pare să fi început în timpul celei de-a treia  căsnicii, cu Filip Lahovary. 

Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete și scrisori. 

După ce acesta a fost eliberat în 1939, Cella a devenit o prezență constantă în vila filosofului din Băneasa. „Cella D, deși nu a locuit în vila din Băneasa putea fi găsită în fiecare zi acolo. Unii care l-au cunoscut cred că Cella Delavrancea a fost marea iubire a vieții lui sau măcar ultima. 

Alții zic că a fost ceva, dar mai puțin pasional, unii chiar că a fost doar o amiciție spirituală din partea lui, (slăbit de lagăr, singur, cu presentimentul morții). Și de interes politic, de carieră din partea ei. Mai curând a fost o poveste de amor, ca oricare, a unor tomnateci. 

O dragoste târzie”, nota Stelian Tănase despre relația Cella Delavrancea-Nae Ionescu.

Ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din 1939. Și tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viață.

 Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută. Din cauza soției lui Ionescu, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea la care au participat peste 2.000 de oameni.

Cella Delavrancea a susținut concerte alături de George Enescu pe care îl considera „Suveranul muzicii”.

Admirația pianistei pentru marele compozitor român a fost exprimată în cartea „Dintr-un secol de viață”:

„Nu trăia pentru prezent. Explora veșnicia armoniei.

Ca să lege în acest cult al frumosului țara lui întreagă, a cutreierat-o în lung și-n lat, a cântat în toate orășelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeași osteneală își dădea la Mizil, ca și la Paris sau Londra.

 

Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent și i-a recunoscut imediat harul.  

Pe Furtwängler l-a considerat cel mai mare dirijor al secolului, iar pentru Casals, care l-a auzit în concert de mai multe ori, a avut admirația pe care ți-o impune un geniu aflat pe o treaptă de luminozitate, în pragul vizibilității. 

Planetar, radiază de atât de departe, încât nu ne mai poate încălzi”, spunea Cella Delavrancea despre Enescu.

 

*L-a cunoscut pe Brâncuși*

La Paris, în 1922, Cella l-a cunoscut pe Constantin Brâncuși.

 Pianista a fost vrăjită de sculptor și se spune că nici acesta n-ar fi rămas indiferent în fața spiritului ei.  

Episodul întâlnirii dintre cei doi a fost descris emoționant de Cella Delavrancea în cartea din 1976, intitulată „Carte de inimă pentru Brâncuși”. 

Pusă de sculptor să ghicească un obiect din atelierul acestuia, aflat în lucru, Cella îl surprinde pe Brâncuși cu intuiția sa:

 „Am privit și în urechi mi-a răsunat un glas răgușit: Cucurigu-gagu, cântă cocoșul”, am răspuns. 

Ochii lui Brâncuși au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs malițios:

„- Bravo! Nimeni n-a simțit până acum că alama asta cântă.

Va să zică, n-am greșit. Dumneata îmi dovedești că am izbutit. Îți mulțumesc...

Am să-ți pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă și să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii? Dar mai întâi spune-mi, cum de ai ghicit?

- Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoș.

Brâncuși era mirat. Se îmblânzise.

 Îmi arătă niște cuțite făcute de el, vătraie și alte fierării ieșite din mâna lui, foale mari atârnate la vatră și, la urmă, un caiet de schițe de o mare siguranță tehnică. Era vesel ca un copil care-și arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărțit după ce am hotărât ziua dejunului”, a povestit pianista.

 

*Un strălucit pedagog*

De-a lungul secolului de viață și de carieră, Cella Delavrancea a concertat pe marile scene ale lumii și spectacolele ei au fost răsplătite cu ropote de aplauze. 

A fost nu numai un pianist de excepție, ci și un pedagog strălucit. A predat pian la Conservatorul din București, iar după venirea comuniștilor a fost mutată la un liceu.

A scris cronici muzicale și cărți.

Unul dintre elevii Cellei Delavrancea a fost pianistul Dan Grigore, care a a catalogat-o într-un interviu drept „cea mai tânără prietenă a vieții mele”, deși profesoara era ajunsă la vârsta a treia: „Ea putea, la vârsta ei, sa se apropie de modul meu de a fi si de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelația că D-na Cella a fost, poate, cea mai tânără prietenă a vieții mele”, spunea Dan Grigore.

Cella Delavrancea a fost primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la spectacolul de la Ateneul Român, unde a concertat împreună cu elevul său, pianistul Dan Grigore.

Cella Delavrancea a interpretat același vals de Chopin cu care la 14 ani îl vrăjise pe Ion Luca Caragiale, într-o altă epocă.  

S-a stins din viață pe 9 august 1991, la 104 ani.