.jpg)
Povestea culesului viei – ziua în care tot satul mirosea a struguri și a must 🍇🍂
Se spune că, odinioară, în satele românești, toamna nu venea atunci când se îngălbeneau primele frunze.
Venea în ziua în care bunicul ieșea în curte dis-de-dimineață, privea spre dealul acoperit de vii și spunea:
— Gata. S-a copt via. Sâmbătă o culegem.
Și parcă, din clipa aceea, toată casa începea să se pregătească.
Bunica scotea coșurile din șopron, le curăța de praful strâns peste an și pregătea mâncarea pentru cei care urmau să vină la cules.
Copiii erau cei mai bucuroși.
Pentru ei, culesul viei nu era muncă.
Era sărbătoare.
În dimineața culesului, satul se trezea înaintea soarelui. Din curți se auzeau porți deschizându-se, glasuri de oameni și căruțe pornind încet spre vii.
Pe deal era răcoare.
Pământul mirosea a toamnă, iar printre frunzele arămii atârnau ciorchini grei, aurii, roșietici sau aproape negri.
Bunicul lua primul strugure în palmă, îl privea cu mulțumire și spunea întotdeauna:
— Să mulțumim lui Dumnezeu că ne-a lăsat și anul acesta roadă.
Apoi începea culesul.
Foarfecile tăiau ciorchinii, coșurile se umpleau, iar printre rândurile de vie se auzeau râsete și povești.
Femeile chemau copiii să nu mai mănânce atâția struguri.
Copiii promiteau că nu mai mănâncă...
și peste câteva minute erau din nou ascunși printre butuci, căutând cel mai dulce ciorchine.
La prânz, toți se așezau la marginea viei.
Bunica desfăcea ștergarul alb și scotea pâine de casă, brânză, ceapă, ouă fierte și plăcinte.
Nu era o masă bogată după măsura de astăzi.
Dar nimeni nu se ridica flămând.
Și, mai ales, nimeni nu mânca singur.
Când soarele începea să coboare, ultimul coș era încărcat în căruță și strugurii porneau spre casă.
Acolo începea partea pe care copiii o așteptau cel mai mult.
Teascul.
Strugurii erau zdrobiți, iar primul must începea să curgă încet.
Dulce. Parfumat. Tulbure.
Bunicul umplea o cană și, înainte să guste, îi dădea bunicii.
— Ia, femeie. Să vedem ce ne-a dat via anul acesta.
Bunica sorbea puțin și zâmbea.
— E dulce. O să fie an bun.
Poate că nimeni nu știa dacă avea să fie cu adevărat un an bun.
Dar în seara aceea așa părea.
Curtea mirosea a struguri zdrobiți și a must proaspăt. Oamenii erau obosiți, copiii aveau hainele pătate, iar de undeva, de la o casă vecină, se auzea câte un cântec vechi.
Butoaiele erau pregătite în pivniță.
Via rămânea aproape goală pe deal.
Iar peste sat cobora încet răcoarea serii.
Anii au trecut.
Multe dintre căruțele acelea nu mai sunt.
Teascurile vechi au rămas prin șoproane, acoperite de praf. Unele vii s-au uscat, iar prin multe curți nu mai aleargă copiii care alergau odinioară.
Dar există oameni care, atunci când simt în septembrie mirosul unui strugure bine copt, se întorc pentru o clipă acolo.
În via bunicilor.
Își amintesc mâinile bunicului pătate de must.
Glasul bunicii chemând pe toată lumea la masă.
Coșurile pline.
Căruța.
Râsetele.
Și cana cu must din care li se dădea și lor să guste, deși erau încă mici.
Poate de aceea culesul viei n-a fost niciodată doar despre struguri.
Era despre familie.
Despre vecinii care veneau să te ajute fără să-i chemi de două ori.
Despre masa întinsă pentru toți.
Despre bucuria unei recolte pentru care munciseși un an întreg.
Și despre acele zile simple în care oamenii aveau poate mai puține lucruri, dar aveau mai mult timp unii pentru alții.
🍇 Iar dacă ai prins măcar o dată culesul viei la bunici, probabil că nu ai uitat niciodată mirosul mustului proaspăt. Pentru că unele mirosuri nu rămân în pivniță… rămân pentru totdeauna în suflet. 🍂
Sursa
Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu