CORINA-ROTH

 Atât de multe vreau să-Ţi spun. Atât de multe

vreau să întreb. Nu ştiu de unde să încep. De

exemplu, cum se face că nu Te arăţi?

Dacă există cu adevărat un Dumnezeu şi Tu

eşti acela, de ce nu Te arăţi într-un mod pe care-l

putem înţelege cu toţii?

Am făcut-o de nenumărate ori. O fac chiar acum.

Nu. Vreau să spun printr-o metodă de

revelaţie care este de necontestat; care nu

poate fi negată.

Cum ar fi?

Cum ar fi, să apari chiar acum în faţa ochilor

mei.

O fac chiar acum.

Unde?

Oriunde te uiţi.

Nu, vreau să spun: într-un mod de

necontestat. Într-un mod pe care nici un om nu lar

putea nega.

Cum ai vrea să fie ăsta? Sub ce formă sau înfăţişare

ai vrea să apar?

Sub forma sau înfăţişarea pe care o ai Tu cu

adevărat.

Aceasta ar fi imposibil, deoarece Eu nu am o formă

sau înfăţişare pe care tu să le poţi înţelege. Aş putea

adopta o formă sau o înfăţişare pe care tu le-ai putea

înţelege, dar atunci toată lumea ar presupune că ceea

ce ei văd este unica formă sau înfăţişare a lui

Dumnezeu, mai degrabă decât una din multele forme

sau înfăţişări ale lui Dumnezeu.

Oamenii cred că Eu sunt ceea ce ei văd, mai

degrabă decât ceea ce ei nu văd. Dar Eu sunt Marele

Nevăzut, nu felul în care apar Eu într-un anumit

moment. Ca să zic aşa, Eu sunt ceea ce Eu nu sunt. Eu vin

din această stare de Eu nu sunt şi la ea Mă întorc

întotdeauna.

Totuşi, când Eu apar într-o anumită formă sau alta -

o formă în care Eu cred că oamenii Mă pot înţelege, ei

Îmi atribuie aceea formă pentru totdeauna. Dacă aş

apărea altor oameni în orice altă formă, primii ar spune

că nu am fost Eu, pentru că acum nu arăt la fel şi nici

nu spun aceleaşi lucruri, aşa încât, cum aş putea fi Eu?

Conversaţii cu Dumnezeu

Vezi deci că nu contează în ce formă sau în ce mod

Mă arăt - orice mod aş alege şi orice formă aş lua, nici

una nu ar fi de necontestat.

Dar dacă Tu ai face ceva care ar scoate în

evidenţă adevărul asupra a ceea ce eşti, fără

nici un dubiu sau semn de întrebare ...

... ar fi totuşi unii care ar spune că este de la diavol

- sau, pur şi simplu, din imaginaţia cuiva. Sau din orice

altă cauză în afară de Mine.

Dacă M-aş arăta ca Dumnezeu Atotputernic,

Împărat al Cerului şi al Pământului şi aş mişca munţii

ca să o dovedesc, există cei care ar spune „trebuie că

e Satana”.

Şi aşa şi trebuie să fie. Pentru că Dumnezeu nu se

arată ca Dumnezeu în Sine, din sau prin observare

exterioară, ci prin experienţă interioară. Şi, atunci când

experienţa interioară L-a arătat pe Dumnezeu în Sine,

observaţia exterioară nu mai este necesară. Iar dacă

observaţia exterioară este necesară, experienţa

interioară nu este posibilă.

Deci, dacă ai nevoie de o revelaţie, nu poţi să o ai,

pentru că, însuşi actul de a cere este o afirmare a

faptului că ea lipseşte; că nimic din Dumnezeu nu se

arată acum. O astfel de afirmaţie dă naştere la experienţă.

Pentru că, gândul tău despre ceva este creator si

cuvântul tău este producător, iar gândul tău şi

cuvântul tău sunt extrem de eficiente în a da naştere

realităţii tale.

Drept urmare, vei trăi experienţa faptului că

Dumnezeu nu se arată acum, pentru că, dacă s-ar

arăta, tu nu I-ai cere lui Dumnezeu să o facă.

Asta înseamnă că eu nu pot să cer tot ceea ce

vreau?

Vrei să spui că, dacă ne rugăm pentru ceva,

de fapt îndepărtăm acel lucru de la noi?

Această întrebare a fost pusă secole de-a rândul şi

a primit răspuns de fiecare dată. Totuşi, voi nu aţi auzit

răspunsul sau nu vreţi să-l credeţi.

Răspunsul la întrebare este dat din nou în termeni

de astăzi, în limba de astăzi, cam aşa:

Nu vei primi ceea ce ceri şi nu poţi avea nimic din

ceea ce vrei. Asta, deoarece chiar cererea ta este o

afirmare a faptului că nu ai; şi, când spui că vrei un

lucru, cererea ta acţionează pentru a produce exact

această experienţă - dorinţa - în realitatea ta.

Rugăciunea corectă nu este deci rugăciunea de

cerere, ci rugăciunea de recunoştinţă.

Când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu înainte pentru ceea

ce alegi să trăieşti în realitatea ta, în fapt recunoşti că

aceasta există acolo ... de fapt.

Recunoştinţa este, astfel, cea mai puternică

afirmaţie în faţa lui Dumnezeu; o confirmare că, încă

dinainte să ceri, Eu ţi-am răspuns.

De aceea, niciodată să nu implori. Apreciază.

Dar dacă eu Îi sunt recunoscător lui

Dumnezeu pentru ceva dinainte şi acest ceva nu

apare niciodată? Aceasta ar putea duce la

deziluzie şi amărăciune.

Nu poţi folosi recunoştinţa ca pe o unealtă cu care

să-L manipulezi pe Dumnezeu; un instrument cu care să

prosteşti universul. Nu te poţi minţi pe tine însuţi.

Mintea ta ştie adevărul despre gândurile tale. Dacă

spui „mulţumesc, Dumnezeule, pentru un lucru sau

altul”, având tot timpul foarte clar în minte că, în

realitate acesta nu există, nu te poţi aştepta ca

Dumnezeu să ştie mai puţin decât tine şi să-L faci,

astfel, să ţi-l dea.

Dumnezeu ştie ce ştii tu şi ceea ce tu ştii este ceea

ce apare ca realitate a ta.

Dar cum pot eu să fiu cu adevărat

recunoscător pentru ceva ce ştiu că nu exista!

Credinţă. Dacă ai credinţă cât o boabă de muştar

vei muta munţii.1 Vei ajunge să ştii că există, pentru că

am spus Eu că există; pentru că am spus că ţi-am

răspuns deja, chiar înainte să o ceri; pentru că am spus

şi ţi-am spus-o în toate modurile posibile, prin toţi

învăţătorii care-ţi vin în minte că, orice vei alege, dacă

vei alege în Numele Meu, aşa va fi.

Totuşi, sunt atât de mulţi oameni care spun că

nu li s-a răspuns la rugăciuni.

Nici o rugăciune - şi o rugăciune nu este nimic

altceva decât o afirmare ferventă a ceea ce este - nu

rămâne fără răspuns. Fiecare rugăciune - fiecare gând,

fiecare afirmaţie, fiecare sentiment - este creator. În

măsura în care ea este susţinută în mod arzător ca

fiind un adevăr, în aceeaşi măsura ea se va manifesta

în experienţa ta.

Când se spune că o rugăciune a rămas fără

răspuns, în realitate se întâmplă că, cu cât gândul,

cuvântul sau sentimentul au fost susţinute mai arzător,

cu atât au devenit mai operative. Totuşi, ceea ce trebuie

să ştii -şi aici se află secretul - este că există

întotdeauna un gând în spatele gândului - ceea ce ar

putea fi numit Gândul care Sponsorizează - acesta este

gândul care domină.

Deci, dacă te rogi şi implori, se pare că există o

şansă mult mai redusă ca tu să trăieşti experienţa pe

care crezi că ai ales-o, pentru că Gândul care

Sponsorizează aflat în spatele fiecărei implorări este că

tu nu ai acum ceea ce doreşti. Acest Gând care

Sponsorizează devine realitatea ta.

Singurul Gând care Sponsorizează şi care ar putea

învinge acest gând este acela care susţine credinţa că

1 compară: Matei XVII, 20 Noul Testament

Neale Donald Walsch

Dumnezeu îţi va acorda orice Îi ceri fără nici o excepţie.

Unii oameni au această credinţă, dar foarte puţini.

Procesul rugăciunii devine mult mai uşor când, în

loc să trebuiască să crezi că Dumnezeu va spune

totdeauna „da” la fiecare cerere, înţelegi în mod

intuitiv că cererea însăşi nu este necesară. Atunci

rugăciunea este o rugăciune de recunoştinţă. Nu este

deloc o cerere, ci o afirmare a recunoştinţei pentru

ceea ce este.

Când spui că o rugăciune este o afirmare a

ceea ce este, vrei să spui că Dumnezeu nu face

nimic; că tot ceea ce se întâmplă după o

rugăciune este rezultatul acţiunii rugăciunii?

Dacă tu crezi că Dumnezeu este o fiinţă

atotputernică care aude toate rugăciunile, că la unele

spune „da” la unele „nu” şi la restul „poate, dar nu

acum”, greşeşti foarte tare. Ce regulă elementară

aplică Dumnezeu pentru a decide?

Dacă tu crezi că Dumnezeu este cel care creează şi

care decide toate lucrurile în viaţa ta, greşeşti.

Dumnezeu este observator, nu creator. Şi Dumnezeu e

gata să te ajute să-ţi trăieşti viaţa, dar nu în modul în

care te-ai aşteptat tu.

Funcţia lui Dumnezeu nu este să facă sau să

desfacă circumstanţele sau condiţiile vieţii tale.

Dumnezeu te-a creat pe tine după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu. Tu ai creat restul prin puterea pe care Dumnezeu ţi-a

dat-o. Dumnezeu a creat procesul vieţii şi viaţa însăşi

aşa cum o cunoşti. Totuşi, Dumnezeu şi-a dat liberul

arbitru să dispui cum vrei de viaţa ta.

În acest sens, ceea ce vrei tu pentru tine este ceea ce vrea

Dumnezeu pentru tine. Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei să o

trăieşti; Eu nu am nici o preferinţă.

Aceasta este marea amăgire pe care ţi-ai asumat-o:

că lui Dumnezeu Îi pasă, într-un fel sau altul, de ceea ce faci

tu.

Mie nu-Mi pasă de ceea ce faci tu şi ţie ţi-e greu să

auzi aceasta.

Dar, îţi pasă ţie de ce fac copii tăi atunci când îi

trimiţi afară să se joace? E o chestiune de mare

importanţă pentru tine dacă joacă leapşa, v-aţi

ascunselea sau mima? Nu, nu este, pentru că tu ştii că

ei sunt în perfectă siguranţă. I-ai aşezat într-un loc pe

care-l consideri prietenos şi absolut în regulă.

Bineînţeles că speri întotdeauna că nu se vor răni. Iar

dacă se întâmplă, eşti mereu prezent să le sari în

ajutor, să-i oblojeşti, să-i faci să se simtă iarăşi în

siguranţă, să fie iar fericiţi, să meargă iarăşi la joacă şi

data viitoare. Şi nici data viitoare nu-ţi va păsa dacă

joacă v-aţi ascunselea sau mima. Le vei spune,

desigur, care jocuri sunt periculoase. Dar nu poţi să-ţi

opreşti copiii de la a face lucruri periculoase. Nu întotdeauna.

Nu pentru totdeauna. Nu în fiecare clipă de

acum şi până ia moarte. Părinţii înţelepţi ştiu aceasta.

Totuşi, părinţii nu încetează să-şi facă griji în ceea ce

priveşte consecinţele. Această dicotomie - să nu-ţi

pese foarte tare despre ceea ce se întâmplă, dar să-ţi

pese foarte tare de rezultate - este cea care descrie cel mai bine

dicotomia lui Dumnezeu.

Totuşi, lui Dumnezeu, într-un anumit sens, nu-l pasă

nici măcar de rezultate. Nu de rezultatul suprem. Aceasta,

pentru că rezultatul suprem este sigur.

Şi aici este a doua mare amăgire a omului: că

există dubii asupra rezultatului vieţii. Acest dubiu

asupra rezultatului suprem este cel care a creat cel

mai mare duşman al vostru: frica. Pentru că aveţi dubii

în privinţa rezultatului, atunci trebuie că aveţi dubii

asupra Creatorului - trebuie să vă îndoiţi de Dumnezeu. Şi

dacă vă îndoiţi de Dumnezeu, atunci, obligatoriu, trăiţi

în frică şi vinovăţie toată viaţa.

Dacă vă îndoiţi asupra intenţiilor lui Dumnezeu - şi

asupra capacităţii lui Dumnezeu de a produce acest rezultat

suprem - atunci cum vă puteţi relaxa vreodată? Cum

vă puteţi găsi cu adevărat pacea?

Totuşi, Dumnezeu are o putere totală de a potrivi

intenţiile cu rezultatele. Voi nu puteţi şi nu vreţi să

credeţi în aceasta (chiar dacă pretindeţi că Dumnezeu

este atotputernic) şi astfel trebuie să vă creaţi în

imaginaţie o putere egală cu Dumnezeu, pentru ca să

puteţi găsi un mod de a contracara voinţa lui

Dumnezeu. Şi, astfel, aţi creat “în mitologia voastră

fiinţa numită „diavol”. Aţi imaginat un Dumnezeu în

război cu această fiinţă, (crezând că Dumnezeu rezolvă

problemele la fel ca voi). În cele din urmă, v-aţi

imaginat chiar că Dumnezeu ar putea pierde acest

război.

Toate acestea neagă tot ceea ce spuneţi voi că ştiţi

despre Dumnezeu, dar nu contează. Vă trăiţi iluzia

voastră şi, astfel, vă trăiţi frica - şi toate acestea din

decizia de a vă îndoi de Dumnezeu.

Dar dacă aţi lua o nouă decizie? Care ar fi atunci

rezultatul?

Adevăr vă spun Eu vouă: aţi trăi aşa cum a trăit

Buddha. Cum a trăit Iisus. Cum a trăit fiecare sfânt pe

care I-aţi venerat vreodată.

Şi totuşi ca în cazul multora dintre acei sfinţi,

oamenii nu v-ar înţelege. Şi, când aţi încerca să le

explicaţi sentimentul vostru de pace, bucuria voastră

în viaţă, extazul vostru interior, ei v-ar asculta cuvintele,

dar nu le-ar auzi.

Ar încerca să repete cuvintele voastre, dar ar

adăuga ceva de la ei.

S-ar minuna cum de voi puteţi avea ceea ce ei nu

sunt în stare să găsească. Şi, atunci, ar deveni

invidioşi. În curând, invidia s-ar transforma în furie şi,

în mânia lor, ar încerca să vă convingă că voi sunteţi

aceia care nu-L înţelegeţi pe Dumnezeu.

Şi, dacă ei nu ar reuşi să vă smulgă din bucurie

voastră, atât de enormă le-ar fi furia, încât ar încerca

să vă facă rău. Şi, dacă le-aţi spune că nu contează, că

nici măcar moartea nu vă poate întrerupe bucuria, nu

vă poate schimba adevărul, fără discuţie v-ar omorî.

Apoi, când ar vedea pacea cu care voi acceptaţi

moartea, v-ar numi sfinţi şi v-ar iubi din nou.

Este în natura oamenilor să iubească - apoi să

distrugă, apoi să iubească din nou - ceea ce ei

preţuiesc cel mai mult. 

Neale Donald Walsch: fragment din Conversaţii cu Dumnezeu