.jpg)
Declaraţie de iubire
Postat de Alina Epingeac in 17 September 2012
I-am
cunoscut din filme mai întâi. Eram mai copil decât încă sunt şi
priveam, fără să înţeleg prea multe, „Hotel de lux” şi „Prin cenuşa
Imperiului”. Mama încerca să mă trimită la somn pentru că ora de culcare
a unui omuleţ de şase ani era de mult depăşită. Ştefan Iordache e
primul bărbat de care m-am „îndrăgostit”, iar Gheorghe Dinică e primul
bărbat de care mă temeam îngrozitor. Unul şarmant şi misterios, iar
celălalt cinic şi aspru. Aşa îi vedeam atunci pe ecranul televizorului
meu din sufragerie şi nu ştiam să disting prea bine actorul de personaj.
Odată cu trecerea anilor şi cu dezvoltarea puterii mele de înţelegere
am început să apreciez jocul lor actoricesc – „Eu sunt Adam” este şi
acum filmul meu românesc preferat, iar Stănică Raţiu din „Felix şi
Otilia” va rămâne mereu în topul primelor trei interpretări de geniu, în
ce mă priveşte. Nu îmi place să fac clasamente, însă nu pot să uit că,
atunci când am început să iubesc teatrul, existau trei domni care pentru
mine erau cei mai mari actori. Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică sunt
cei doi care, cu plecarea lor, au ştirbit perfecţiunea triunghiului meu
echilateral.
Steaua
mea norocoasă mi-a făcut bucuria de a-l întâlni pe Gheorghe Dinică.
L-am aplaudat în „Take, Ianke şi Cadâr”, „Cotletele” şi alte câteva
spectacole, i-am cerut cu emoţie un autograf şi am făcut o fotografie
împreună. Nu îmi mai era frică de el. Omul cu ochi blânzi şi zâmbet cald
din faţa mea nu mai amintea cu nimic de personajul ascuţit ca o lamă de
ras de pe ecranul televizorului. Bine-voitor, simpatic, glumeţ, cu
şapcă în carouri şi fular, a dat mâna cu fetiţa de treisprezece ani, a
privit-o atent şi i-a vorbit cu răbdare. Aşa a fost Gheorghe Dinică
atunci când l-am cunoscut eu.De Ştefan Iordache am fost cel mai aproape în sala Amfiteatru a Teatrul Naţional; el pe scenă, în „Ecaterina cea Mare”, eu în rândul patru din sectorul B. Atunci l-am văzut ultima oară.Prima dată a fost când am rămas special în Bucureşti în vacanţa de Crăciun pentru a-l vedea în „Alex şi Morris” la Teatrul Mic – am stat pe ultimul scaun al ultimului rând şi eram bucuroasă că pot respira acelaşi aer cu el.
Poate
cel mai mare regret al meu este că, dintr-o teamă stupidă, nu am rămas
să îl aştept la ieşirea din teatru. Credeam că am timp să îl cunosc.
M-am înşelat. Am învăţat, în schimb, că viaţa nu are răbdare.Astăzi nu ştiu să vorbesc altfel despre ei decât cu iubire; nu ca un „om de teatru” care le analizează creaţiile obiectiv şi le cuantifică talentul. Le simt lipsa şi totodată mă bucur de urmele adânci pe care le-au lăsat în teatrul şi filmul românesc. Golul care rămâne după trecerea de cealaltă parte a existenţei e unui om, atunci când mă gândeac la Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică, se umple cu roluri. Ce dacă nu am văzut „Maestrul şi Margareta” şi nici „Nepotul lui Rameau” – am citit despre ele, i-am auzit pe Cătălina Buzoianu şi David Esrig povestind despre repetiţii şi am ascultat poveştile norocoşilor spectatori. Dorul de domnul Ştefan şi domnul Dinică se topeşte când văd un film, o secvenţă dintr-un spectacol, ascult „Magazinul meu de vise” sau „Vagabondul vieţii mele”.
Se spune că un om moare cu adevărat abia atunci când nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Sunt sigură că dragii mei sunt nemuritori.
Sursa:
http://yorick.ro/declaratie-de-iubire/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu