.jpg)
Autor:
Cristiana Stamatescu
01 Apr 2011 - 13:13
A
fost una dintre cele mai cunoscute voci ale Cenaclului Flacăra, pe
vremea comunismului ea, o femeie mică cu o chitară în mână, facea mii de
oameni să se simtă fericiţi, oameni care o aplaudau minute în şir. Şi-a
trăit viaţa ca un om modest, a luptat împotriva cancerului cântând la
chitara şi, mai presus de toate, a iubit.
Tatiana Stepa este o adevărată doamna de poveste, o femeie puternică,
capabilă de sentimente măreţe. Portretul ei este creionat duminică, de
la 16:30, cu ajutorul fiului ei, Cătălin, al soţilor Romulus şi Ileana
Vulpescu, cea de-a doua familie a cântăreţei şi al prietenilor. (“Doamne
de poveste”, Acasă TV)
Andrei Paunescu, cel pe care Tatiana l-a iubit din toata inima îşi
aminteşte de femeia care l-a cucerit de la prima vedere. El era un puşti
când a cunoscut-o, avea 12 ani, ea 18. El era fiul lui Adrian Paunescu,
ea era privighetoarea poetului. Tatiana Stepa a fost un talent uriaş
identificat de flerul lui Adrian Paunescu. Poetul a găzduit-o în casa
lui pe fetiţa săracă de miner cu o voce în care vibra muzica astrelor.
Mulţi au bârfit că îi este iubită. Nimic mai greşit, iubirea care avea
să se nască în casa lui Adrian Paunescu avea sa fie cea între fiul său
Andrei şi Tatiana. Numai că iubirea devastatoare, profundă a Tatianei
era diferită de cea din sufletul mai tânărului Andrei, care s-a
îndrăgostit de altcineva. “Ea îşi dorea o căsnicie. Îşi mai dorea un
copil, mi-a zis, nu a fost să fie. Nu mă îndoiesc că i-ar fi plăcut să
rămânem pe un termen nederminat împreună. Pe noi ne desparteau şi câţiva
ani. Eu când am cunoscut-o în intregime pe Tatiana ea avea 32 de ani,
eu 26, abia mă maturizam. Dupa ce ne-am despărţit ea a avut niste ani
foarte buni chiar daca marcaţi de suferinţă", mărturiseşte Andrei
Paunescu. "Mi-am dat seama, mai ales după ce a murit, că sentimentele se
duc aşa într-o parcare şi revin la un moment dat", mai spune artistul.
Scriitorul Romulus Vulpescu şi soţia acestuia, Ileana, fac mărturii
cutremurătoare la “Doamne de poveste” despre cum o mare artistă cum a
fost Tatiana Stepa, cânta la chitară în ultimii ani ai vieţii ca să-şi
câştige banii pentru a-şi trata cancerul. “Nu vroia să ne mâhnească, cu
noi nu vorbea despre problemele ei. Grija ei cea mai mare era ca
părinţii ei să moară înaintea ei. Că ar fi fost îngrozitor să sufere ei.
Întotdeauna încerca să te menajeze. Era unul dintre cei mai discreţi
oameni pe care i-am cunoscut. A trecut prin multe momente dureroase în
viaţa ei. Tatăl ei a avut un picior tăiat. Era nimicită de ideea că nu
are bani pentru o proteză mai bună”, mărtuiriseşte Ileana Vulpescu.
Ultimul bal
Vineri, 31 iulie 2009. În aparenţă, o dată ca oricare alta. Pentru
mulţi dintre noi însă va rămâne veşnic în suflete, pentru c-a fost
ultima oară când am văzut-o şi ascultat-o pe o scenă pe Tatiana Stepa.
Se zice că aceia care iubesc mult pe cineva nu-şi pot da duhul împăcaţi
dacă nu văd acea persoană lângă ei, pe patul de moarte. Mult trebuie că
ne-a iubit Tatiana dacă în ultimele luni de viaţă repeta că tot ceea
ce-o mai ţine în viaţă e gândul c-o să mai cânte o dată la Folk You! Din
februarie încoace, starea sănătăţii ei s-a înrăutăţit văzând cu ochii,
dar sufletul ei puternic i-a poruncit trupului său firav să reziste până
la festivalul de folk atât de drag ei. A rezistat, a venit, ne-a cântat
şi... a plecat!
Cântecul ei de lebădă a sunat deopotrivă cald şi
sfâşietor. Aşa cum a cântat întotdeauna. Nu-s în măsură să emit
verdicte, poate n-a fost cea mai frumoasă voce din folk, dar cea mai
tulburătoare a fost cu siguranţă. Ascultând-o, poate nu te prosternezi
ca atunci când te uiţi la Pieta, dar îţi aminteşti brusc că eşti un
simplu om, că ai iubit mult, dulce şi amar, că ai trădat şi ai fost
părăsit, că a fost şi frumos, şi îngrozitor, că-ţi vine să iei totul de
la capăt, chiar dacă n-ai mai multă minte ca altădată, că nu regreţi
nimic... Te ia cu furnici pe şira spinării, îţi dau lacrimile-n colţul
ochilor, îţi vine ori să te ridici în capul oaselor, ori să cazi în
genunchi în faţa ei.
Lumea de la ultimul Folk You! al Tatianei,
alcătuită din mii de inşi, de la copii la persoane ajunse la senectute, a
simţit toate astea. Foarte puţini cunoşteau adevărata ei stare de
sănătate. În scurtul răstimp pe care viaţa şi moartea i l-au lăsat între
recitalul de la Vama Veche şi călătoria în lumea de lumină, Tatiana a
vorbit cu Ileana şi Romulus Vulpescu, "părinţii ei de Bucureşti", cărora
le-a spus cât era de fericită că a mai cântat o dată la Folk You!. Cine
a fost acolo ştie că tot ce am scris mai sus a fost adevărat. Publicul
Tatianei era totuna cu ea. A urcat pe scenă cu doi dragi prieteni ai ei,
Magda Puşkaş şi Constantin Neculae. A cântat şi singură, şi acompaniată
de ei. A primit ultimele flori pe o scenă. "Răsai asupra mea, lumină
lină", a intonat Tatiana singură, primele acorduri din melodie, apoi
împreună cu toţi, în picioare. La fel, "Rugă la malul mării", o piesă
compusă şi lansată anul trecut în cadrul acestui festival; apoi a
împărţit cu noi "Lumea de 20 de ani" şi "Cana cu vin". După o călătorie
prin Atlantida, ghidaţi de glasul Magdei, Tatiana ne-a plimbat pentru
ultima oară printre "Copacii fără pădure". Unul dintre momentele în
care, o dată cu ea, ne-am desprins parcă de cele lumeşti. Îi ascultam
vocea îngerească şi-i vedeam ochii care ne priveau deja din altă lume,
cuprinzându-ne pe toţi. A fost felul ei particular de a-şi lua rămas
bun, implicându-ne şi pe noi în "făcutul bagajelor" spre dincolo...
Sufletele noastre nădăjduiesc că i-a fost mai uşor, ştiind cât de mult o
iubeam. Ultimul concert, ultima seară, ultima piesă, ultimele ei
cuvinte: "Ne despărţim în această seară spunând că «Totuşi, există
iubire»". N-o să uităm asta. Tu ai fost şi rămâi iubire, Tatiana!
Ilogica ei serenadă!
Multe cântece din repertoriul ei sunt dacă nu foarte triste, atunci
(dacă ai răbdare şi stare să le asculţi), cel puţin premonitorii . Aici
e paradoxul şi partea de ilogic!
Se ştie că folk-iştii nu prea au luat versuri din cărţi, ci mai degrabă
versurile şi-au luat drumul lor firesc în volumele poeţilor, după ce au
devenit cântece! Aşa s-au întâmplat lucrurile la Cenaclul Flacăra, unde
s-au scris poate cele mai frumoase, mai durabile şi mai tulburătoare
cântece! După ce se năşteau cântecele, Adrian Păunescu le publica în
volumele sale! De aceea fiecare cântec are câte o poveste pe care mulţi
dintre voi, cei care iubiţi necondiţionat acest gen de muzică, nici
măcar n-o bănuiţi! Doar o parte din mirajul unui cântec, oricât de
tulburător ar fi el, i se datorează autorului de muzică, cealaltă, numai
poetului! De aceea aproape nimeni nu cunoaşte nimic din "atelierul"
intim al naşterii unui cântec! Suferinţele din interiorul Tatianei nu le
cunoştea decât ea. Dar ce deschisă era calea pe care o cunoştea doar ea
să ne transmită! Fără să-şi propună ceva, doar să facă!
.../pe-aici sunt cetăţi, nu sunt case/miroase a mugur strivit/abuzul obloanelor trase/se cere a fi pedepsit/...
Dincolo
de viaţa pe care o căuta şi nici măcar nu bănuia că tocmai o trăia,
Tatiana întâlnea contraste numai de ea văzute, numai de ea simţite! De
aceea sub ochii închişi ai "nebunului" artist cu ochii închişi, nimeni
nu va bănui ce lumi se închid! Ce diferenţă între artist şi om adeseori!
Nici o legătură nu are una cu alta! Una e omul, altul artistul!
Artistul e atins de îngeri, e doar cel ce aduce semenilor un semn, un
mesaj, o taină, o veste! De asta acum când scriu aceste cuvinte mi-e
atât de dor de ea, lipsa ei mă doare ca şi cum o parte din mine a plecat
definitiv, nici eu nu ştiu unde, doar că sunt mai sărac cu un vis!
Câteodată spunea câte ceva de rămâneai pe gânduri. La o emisiune, în
spaţiul oferit mie pentru o oră şi jumătate (lucru care mi se întâmplă
foarte, foarte rar), le-am invitat pe Tatiana, pe Maria şi pe Zoia! Am
făcut o mică regie înainte de intra în direct, şi ţin minte că atunci
când ne-am întâlnit în cabină, Tatiana s-a apropiat de Zoia, a privit-o
senin cu un zâmbet abia perceptibil, a îmbrăţişat-o, şi i-a spus usor la
ureche... nu atât de încet încât să n-o aud... "nici nu ştii cât mă
bucur să te văd, legendo"!... după care au început să râdă, să facă haz
de situaţie! Cât de frumos se întâmpină folk-iştii câteodată! Cât de
moral e acum să judeci muzica asta numai după cât de tristă este ea
(unii spun deprimantă), lacrima venind spre tine ca un sol-vestitor, iar
invitaţia subtilă de a intra în poveste atât de discretă, nu e cazul să
vă spun aici, poate altă dată, poate niciodată!
.../dar nu este dat ca să vadă/aşa cum prin veacuri mă plimb/ilogica mea serenadă/se-ntoarce-ntr-un timp, fără timp/...
Aşa
cânta Tatiana când nici nu bănuia cum o priveam din culise, noi cei
care încercam să-i desluşim trăirile atât de bine ascunse şi atât de
uşor mărturisite dacă erai atent! Ea n-a deranjat pe nimeni niciodată,
n-a cerut şi nu a aşteptat favoruri, a găsit locul cel mai îndepărtat de
lume atunci când apărea la un concert până să-i vină rândul la cântat,
nu a spus că-i este rău, dar nici că e fericită, se bucura vizibil când
asculta vreun cântec pe sufletul ei, de când o ştiu îşi căuta câte un
loc în care să stea, patru pereţi unde să locuiască şi să viseze, să
locuiască cu chirie,
şi ea să nu fie prea mare. Îşi făcea probleme pentru fraţi, părinţi,
pentru fiul ei, iar când a început să-i piardă pe drum, s-a închis tot
mai mult în ea, aşa cum fac mulţi, fără ca cineva să bănuiască zilele şi
mai ales nopţile când muşcă din pernă sau din pământ, fără martori,
destăinuiri sau exagerări! Starea de milă la adresa ei a dezgustat-o şi a
respins-o de la început, şi atunci când simtea că vine vorba de aşa
ceva, dispărea ca şi când n-ar fi fost acolo!
.../nu te mai găseam/şi am scos ocheanul/dincolo de geam/ vuia oceanul.../
Pronunţă-i numele, ascultă-i muzica şi iubeşte-o necondiţionat dacă imaginea ei ţi-a captat măcar pentru câteva secunde atenţia!
Scrisoare către un înger
În lipsa ta, mă joc cu sufletul meu, cu cuvinte pe care altfel nu
am apucat să ţi le spun. Aşa, o parte din tine este permanent aici cu
mine. E locul tău, e cana ta, e zâmbetul şi o parte din sufletul tău.
Plecarea ta mi-a adus în suflet o senzaţie copleşitoare de izolare, de
nesiguranţă. Îmi simt sufletul pustiu, n-am nici o treabă, sunt liberă
în sensul rău al cuvântului, liberă ca un taxi care nu este liber decât
atunci când nu îşi împlineşte menirea.
Plâng şi lacrimile-s reci şi urâte ca nişte pete de noroi pe o petală de crin. Aştept... Oare ce aştept?
Timpul se descompune într-o infinitate de clipe, sufletul mi-e plumb, pustiu, gol...
Unde eşti tu?
Îţi
aminteşti cum ne-am cunoscut? Eram într-o sală de festivităţi la un
cămin muncitoresc. Te priveam timid, cu teamă... Trebuia să recit Blaga -
"Ghimpii". Un băiat trebuia să îmi facă fondul muzical. Ai văzut în
privirea mea că nu îmi convine. Ţi-ai luat chitara şi ai început să te
joci cu notele. Totul a devenit magic. Din priviri îmi spuneai să zic
mai departe. Sala aplauda, noi deveniserăm un singur suflet. Era
primăvară, era ziua ta, era aprilie '86. Din acea seară mereu, până la
plecarea ta definitivă la Bucureşti, am băut cafeaua împreună.
Ştiu
că iar mă vei certa că plâng. Încerc să aleg din multele amintiri şi
zile pe cele mai frumoase, dar pe care, când toate au fost frumoase?
Îţi
aminteşti? "A venit, a venit toamna, /Acoperă-mi inima cu ceva..."
Retrăiesc fiecare clipă trăită de noi două, şi au fost multe şi bune,
frumoase şi triste. Doamne, ce bun ar fi un telefon şi să aud: "Bună
dimineaţa, femeie!".
Mulţi te-au cunoscut din cântecele tale, de pe scenă sau tv...
Câţi
ţi-au ştiut lacrimile, emoţiile, bucuriile sau durerile? Câţi ştiu cât
ai iubit "Rozmarin în colţul mesei" sau cât de greu îţi era să cânţi
"Foaie verde spic de pâine"? Câţi ştiu cât ai suferit când nu ai fost
acceptată la "Crizantema de aur"? Câţi ştiu câte trofee ai câştigat ca
solistă de muzică uşoară? ( Cristal de Armindeni - Petrila, Cântecul
Adâncului - Petroşani, Floare de mină - Lupeni).
Oare pentru ce
mi-ai dăruit şi învăţat ţi-am mulţumit? Spuneai deseori "În viaţă nimic
nu poate dura dacă nu are suflet sau nu este însufleţit".
Pentru
a-şi împlini visul, Manole a pus în zidul clădirii ce a avut mai de
preţ, DRAGOSTEA, sacrificându-şi soţia, tu ţi-ai zidit propria viaţă în
cântecele tale să ne fie nouă viaţa o caldă lumină şi împăcare.
În
urma ta vor rămâne mereu "Copacii fără pădure", florile nemuritoare din
tot ce ai făcut în scurta ta viaţă, un fiu îndoliat, prieteni
neconsolaţi, necăutaţi.
Sufletul tău chinuit pe nedrept zidit în
"Ilogica serenadă", cântecele tale udate cu sudoarea ta se vor zidi
singure-n cetatea eternităţii.
Sărbătorile oamenilor, florilor, vor fi mai sărace fără tine, dar "În Întâmpinarea Crăciunului" ne vom ruga "Dă, Doamne, Iarnă".
Dumnezeu
te-a iubit poate mai mult decât noi, prietenii tăi, noi cei care trăim
prin cântecele tale. "Spune-mi ceva"! Dumnezeu îşi bea ceaiul cu tine
acum?
Nu am putut veni la Bucureşti, te-am lăsat să pleci la
întâlnire cu Nichita, care sigur îţi va săruta talpa piciorului. Aşa că
ai să-mi trimiţi o stea din Carul Mare să îmi povestească?
Cu
bine, draga mea prietenă! Copiii şi nepoţica mea te vor aştepta mereu cu
"Un pachet de biscuiţi" şi vorba lui Vasile "PE CURĂND SAU RĂMAS BUN!".
Astăzi
a fost prima oară când am socotit câţi ani au trecut de când ne
cunoşteam. 23 sunt mulţi, sunt puţini, nu ştiu. Privesc timpul prin
copiii noştri. Erau două mogâldeţe, mereu atenţi la ce povesteam noi
două, acum sunt "oameni mari".
Tatiana a fost un OM BUN.
Iubitoare
de oameni, şi-a iubit prietenii mai mult decât pe ea însăşi, şi-a
respectat colegii de muncă, de scenă. A fost o bună şi iubitoare fiică,
soră. A avut mereu o sfioşenie în tot ce a făcut, nu voia să supere pe
nimeni, să deranjeze pe nimeni.
În oraş lumea o respecta şi admira, era cel mai cunoscut om. Toţi ne mândream şi ne mândrim cu ea.
Cu
toate că era un nume în muzica românească, nu a refuzat să cânte
oricând, oriunde. Timp de ani de zile, la fel ca vechii menestreli, am
dus frumuseţea muzicii şi poeziei în cămine, şcoli, pe scena Palatului
Cultural "Minerul". Nu a refuzat niciodată să cânte, să ajute, să
participe la fiecare moment artistic. A cântat la Tip-Top, spectacole de
Miss, concursuri de muzică uşoară, seri de muzică şi poezie, a cântat
toate genurile muzicale.
Tatiana e o zi însorită de toamnă,
bogată, însorită, tristă. A iubit şi a dăruit în dragoste tot ce poate
fi mai frumos în viaţa unui om. A ars ca un rug pe altarul iubirii,
dăruind fără să ceară nimic în schimb. Mărinimoasă, a iertat trădarea.
Înconjurată mereu de prieteni buni şi dragi, sufletul ei a rămas mutilat
pe veci de omul iubit.
Fericită cred că a fost doar pe scenă,
în faţa publicului pe care l-a iubit până în ultimul ei ceas, public
căruia i-a dăruit tot ce avea mai bun.
În ultimul timp devenise un om care s-a împăcat cu viaţa, cu oamenii, cu Dumnezeu.
A
vorbi despre Tatiana e ca şi cum ai încerca să vorbeşti despre
puritatea zăpezii, culoarea munţilor toamna, gingăşia florilor
primăvara, măreţia mării vara.
Cuvintele sunt sărace în faţa OMULUI Tatiana!
Avem
cu toţii datoria, dar mai ales noi, cei din Valea Jiului, de a nu lăsa
uitarea să usuce "Copacii fără pădure". La cât talent şi sensibilitate a
adunat în trupul ei fragil, parcă deja sunt prea puţine cântecele
rămase, dar toate ne vor însoţi în toate clipele vieţii ce ne-au rămas,
bucurându-ne că ne-a permis să facem parte din viaţa ei.
Jana Petrişor-Iatcovschi, Lupeni
Diploma "Mihai Eminescu"
Academia
Internaţională "Mihai Eminescu" are printre fondatori trei laureaţi ai
Premiului Nobel şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi
ştiinţifice. Preşedinte este profesorul universitar doctor Ion
Deaconescu. În fiecare an, această universitate acordă un mănunchi de
premii personalităţilor importante din toate domeniile. Preşedintele
prof. dr Ion Deaconescu a acordat diploma "Mihai Eminescu" in memoriam
Tatianei Stepa.
ZZ5 - Colaj - Tatiana Stepa
Suavul parfum de tuberoze
Nu toţi avem parte de o astfel de Lumină, nu toţi ne bucurăm de
iubire, poate şi pentru că încă nu am învăţat să o dăruim fără să cerem
nimic în schimb. Tatiana făcea asta zilnic. Iubea.
Brânduşa, Cristina, Diana, Nicole, Sorina, Brânduşa Simion, Mirela şi
Bogdan, Liana, Daria, Camelia, Mădălina, familia Florian. Prietenii ei
sunt mulţi, nu pot intra într-un spaţiu atât de restrâns precum acesta,
dar pentru ei, pentru ea, au vorbit câţiva. Restul nu se supără, pentru
că se vorbeşte şi în numele lor. Iubirea este un liant al sufletelor şi
ei ştiu bine asta. Sorina Zlătan îşi aminteşte cum au serbat-o pe
Tatiana la 45 de ani, dar mai ales cât de fericită a fost. "De multe ori
vorbeam cu Tatiana şi rememoram aniversarea ei de la 45 de ani. A avut
cea mai frumoasă surpriză! «De ziua mea, de Paşti şi de Crăciun eu stau
acasă!» Dar anul trecut a fost atât de bine «regizat» totul, încât nici
măcar n-a clipit când Brânduşa Simion i-a spus (la 29 martie) că va avea
spectacol la Sibiu, vineri, 18 aprilie 2008. Era clar că nu avea nici
un spectacol, însă nu aveam cum s-o scoatem din casă decât în acest fel.
Cu bucurie făcea planuri că se întoarce sâmbătă seara acasă - 19
aprilie - şi ne vom întâlni mai mulţi prieteni pentru a o sărbători.
«Ţeapa» a mers perfect! Brânduşa a luat-o cu maşina să o ducă la Sibiu,
iar pe drum i-a spus că mai are un mic recital în Voineasa. A acceptat
cu bucurie, Voineasa era pentru Tatiana un loc în care revenea mereu cu
plăcere. «Alea iacta est!» Ştia că trebuie să ajungă întâi la Voineasa.
Dar nu se aştepta ca în momentul intrării în «sala de concert» primul pe
care avea să-l vadă să fie Cătălin, fiul ei! A descoperit «complotul»
nostru cu lacrimi de bucurie - erau prieteni de prin toată ţara: Bobiţa
şi Ioan Florian, Magda Puşkaş, Sanda şi Raul Cârstea, Dana şi Lae
Niculae, Mirela Bratu, Diana Tocitu, George Chirca, Andrei Păunescu,
Camelia Radulian, Make de la Clubul Autograf Cluj, Emeric Imre, Ducu
Hotima, Nicol şi Emanuel Vaia şi alţi... 42 de «nebuni». Mi-a spus că
niciodată nu a fost atât de fericită şi că nu-i venea să creadă ce se
întâmplă. Apoi am plecat la Folk You!, pentru cântecul ei de lebădă.
Puţini dintre noi, în afară de ea, au crezut că ar fi în stare. Dar ea a
crezut în acest vis, pentru care trăise în ultimele luni, s-a rugat
pentru el şi Dumnezeu a mai binecuvântat-o o dată. Ce-a fost acolo ştim
cu toţii... o mare de oameni la picioarele ei, apoi, în picioare,
cântând cu ea, strigându-i numele, vibrând o dată cu sufletul ei, care
pentru ei trăise şi cărora se dăruia pentru ultima oară. Fericirea i-a
inundat chipul şi inima... În ochi a apărut acea lumina, doar a ei...
Îşi împlinise visul... cântase, fusese acolo cu Cătălin, dragul ei
băiat, cu prietenii ei şi cu marea căreia i se rugase cândva."
Cristina
Bălănescu a găsit cu greu cuvintele pentru a descrie miracolul numit
Tatiana. "Despre un miracol nu se poate vorbi... el se trăieşte. O ştiam
de o viaţă, dar o rătăcisem prin gând. Într-o zi din iarna anului
trecut am simţit dintr-o dată nevoia s-o ascult. Fără un motiv anume...
aşa, pur şi simplu. Şi am făcut-o zile şi nopţi în şir... la nesfârşit.
Apoi am simţit că trebuie să-i scriu, deşi nu ştiam unde să trimit
scrisoarea. Un gând bun m-a ajutat să găsesc adresa de mail, pe care
practic am inventat-o. Răspunsul a venit imediat şi mi-a adus o bucurie
nespusă. Erau doar câteva cuvinte, scrise probabil printre lacrimi,
fiindcă trecuseră doar câteva zile de când tatăl Tatianei plecase la
cer. Apoi i-a plecat şi mama... apoi fratele... ca într-un nesfârşit
dans al morţii. Mă rugam zi şi noapte să poată trece peste toate şi să
meargă mai departe. I-am scris din nou şi iar mi-a răspuns; apoi ne-am
întâlnit şi am ştiut că sunt deja în viaţa ei. Am început s-o însoţesc
prin locurile în care cânta... aproape sau departe... trebuia s-o
ascult, s-o văd. Cântecele ei, lacrimi ale sufletului ce ni l-a pus în
palme, cu un preţ doar de ea ştiut, m-au legat de ea prin fire nevăzute.
Muzica ei e cântată cu sufletul şi se ascultă la fel. Numai cine n-a
văzut-o pe scenă, rug şi flacără, nu înţelege.
Tatiana nu
vorbea mult. Ea ştia că de multe ori tăcerile înseamnă mai mult decât o
mie de vorbe... sufletele care seamănă simţ şi vorbesc prin tăceri...
Cel mai mult vorbeau ochii ei... cei mai frumoşi pe care i-am văzut...
Nu m-am gândit vreodată că voi avea nefericirea ca pe mine să mă
privească pentru ultima oară."
Estera Filip (Kuki) a reuşit să
adune în câteva cuvinte esenţa sufletului Tatianei. "Parfum de tuberoze.
Puternic, dar în acelaşi timp suav, gingaş. Pătrunzător, dar în acelaşi
timp diafan, ca şi Tatiana. Puternică, luptătoare, a considerat stare
de normalitate până şi cumplita boală. Tatiana nu a fost singură
niciodată. A fost înconjurată de prieteni şi PRIETENI. Pe aceşti
PRIETENI i-am cunoscut cu adevărat acum, după 7 august. Au fost alături
de Tatiana tot timpul. Toţi sau cu schimbul după cum era nevoie. Şi la
bine, şi la rău. OAMENI deosebiţi. Au venit la Lupeni să îl aşeze pe
Cătălin la casa
lui. Au montat chiuvete, maşină de spălat, aragaz, mobilier. Şi nu sunt
instalatori, sunt medici, agenţi de turism, avocaţi, mai exact OAMENI
şi PRIETENI. Aşa cum au «adoptat-o» pe Tatiana, acum l-au «adoptat» pe
Cătălin. Aşa că, Tatiana, poţi să te odihneşti în pace. Ţi s-a promis,
aşa că avem grijă de Cătă al tău. Gândul şi grija noastră este Cătălin."
Şi totuşi, există...
Unii oameni pe care-i întâlneşti pe parcursul vieţii lasă în urma
lor un dor veşnic. Sunt momente când ţi-e atât de dor de cineva încât
l-ai smulge din amintiri ca să-l poţi îmbrăţişa cu adevărat. Aşa ne-a
spus Magda Puşkaş, dar şi Ioan Florian, din Cluj.
În Anul Domnului 2008, pe ţărmul unei mări dragi, în cadrul unui
festival de notorietate, Magda Puşkaş îi dedica surorii ei de suflet şi
cântec, Tatiana, o "Baladă de-nourare". "Până dincolo de dor,/
Coborât-am să-mă-nnor/ Cu tristeţea să mă-nchid/Într-o lacrimă de frig."
A venit anotimpul în care, uite, verbele noastre au căpătat cenuşiul
trecutului, dar dacă vom aplică dialectul inimii inventat de Tatiana şi
lăsat nouă prin cântecele sale, târziul şi trecutul vor avea numai
valoare istorică în muzeul sentimentelor adevărate. "Până dincolo de
mine/Am plecat cu nu ştiu cine/ Prin tăceri mă videcam/ Dintr-o lacrimă
cântam." Ea ne-a dăruit fiecăruia mai mult decât ne aşteptăm şi a
făcut-o printr-un amestec unic, original, de ingrediente:
responsabilitate faţă de darul cu care a binecuvântat-o Dumnezeu,
abilitatea de a gândi şi conversa cu umor şi bun simţ, atitudine de
învingător în faţă încercărilor vieţii. Şi pentru că marile realizări,
marile pasiuni presupun multă energie şi mari riscuri, a trăit anii cu
care a fost hărăzită cu intensitatea unei fuziuni nucleare a lutului
stelar. "Până dincolo de dor/ Dor prin lut trecut/ Dincolo de lume, de
mine/ Printr-o lacrimă cântam/ În tăceri visam/ Că mă pot acolo
ascunde." Dar nu cred că e cazul să socotim anii, ci să numărăm zilele
fericite. Din ele şi-a generat forţa ca din tristeţe să fie bună,
multiplele încercări au făcut-o mai puternică şi, după toate acestea, a
rămas umană, găsindu-şi propriul mod de a fi fericită, transformând în
valoare tot ce i-a ieşit în cale. "Până dincolo de fir/ Am plecat ca să
mă mir?/ Şi simţeam şi mă miram/ Că prin cântec reînviam." Şi atunci
când boala i-a atins trupul, Domnul i-a dat înţelepciunea de a se
exprima arătând importanţa darului care e iubirea şi viaţa, luptând
pentru ele până în ultima clipă. "Până dincolo de lume/ Am plecat spre
nu ştiu unde/ Prin tăceri mă vindecam/ Dintr-o lacrimă cântam." Moartea
nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea.
Prin "Vă las cântecele
mele" şi-a asigurat tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
sufletească. Nu ne rămâne decât să ne hrănim din ele nemurirea
sufletului cu toate acestea azi, pentru mâine poate fi prea târziu.
"Colo dincolo de dor/ dincolo de fir/ Într-o margine pluteam/dintr-o
lacrimă cântam/prin cântec reînviam."
"Tatiana nu se simţea «un
copac fără pădure», spune Ioan Florian. Ne avea pe noi, cei apropiaţi,
avea publicul de toate vârstele care, deopotrivă, o admira şi îndrăgea.
Ea ne îndemna, ca oameni, să nu ne izolăm şi să rămânem cu suferinţa
iubirilor pierdute, cu regretele, ci să ne trăim frumos viaţă pentru că
«totuşi, există iubire». Acum, că ne-a lăsat prin testament muzical şi
cântecele sale, îi vom urma îndemnul de a iubi tot ce are viaţă şi viaţă
însăşi care merită trăită."
Selectii... - TATIANA STEPA
Darurile Tatianei
/Arhiva personală Cristi Buică
Se spune că fiecare om când se naşte primeşte de la Dumnezeu mai
multe daruri. Tatiana a primit şi ea trei mari daruri: o voce care avea
să mângâie multe suflete, un copil pe care l-a iubit cu toată fiinţa ei
şi nişte prieteni cum rar întâlneşti, care i-au rămas alături până-n
ultima clipă.
PS Varsanufie Prahoveanul
În zilele noastre, când este din ce în ce mai dificil să găseşti
oameni care să dăruiască, Tatiana a ştiut nu numai să preţuiască ceea ce
a primit, dar şi să ofere ceea ce a avut ea mai de preţ: sufletul ei.
Ca mulţi alţii, eu am crescut cu cântecele Tatianei. Copil fiind, mă
întrebam mereu cum o arăta omul în care Dumnezeu a aşezat o voce atât de
tulburătoare. Peste ani am înţeles ce înseamnă să te dăruieşti.
Iniţiasem un proiect
în care oameni dăruiţi se dăruiau pentru cei care se aflau în necazuri,
în nevoi. Este vorba despre o colecţie de CD-uri pentru copii, care fie
că le erau oferite în dar, fie că din ceea ce se obţinea din vânzarea
lor aceştia erau ajutaţi. Aşa am cunoscut mai mulţi actori sau artişti
mari, aşa am cunoscut-o pe Tatiana.
CREDINŢĂ
Numai
că proiectul nostru avea un mare duşman: boala ei. Se gândea să vorbim
şi cu Florin Săsărman şi să realizăm un CD numai cu cântece creştine.
Acesta avea să rămână însă un proiect despre care vorbeam din când în
când. De altfel, nici nu mai era important, importantă era numai
sănătatea ei. Iar eu nu puteam să fac nimic altceva decât să mă rog.
Credinţa mea că îi va fi bine o întărea şi pe ea. Dar aşa cum se
întâmplă de multe ori, în viaţă primim nu numai ceea ce vrem noi. Fiind
duhovnicul ei, am căutat până în cea din urmă clipă să o întăresc. De
multe ori, nici nu prea era nevoie pentru că ea avea o forţă de
neimaginat pentru un om care luptă cu o aşa boală cumplită. Ceea ce m-a
impresionat cel mai mult a fost puterea ei de a lupta şi, de asemenea,
puterea de a ierta. A dăruit foarte mult în viaţă, mai ales dragoste.
Îşi iubea foarte mult copilul, prietenii şi publicul. Şi asta s-a văzut
foarte bine când şi-a adunat ultimele puteri pentru a participa la
festivalul de anul acesta de la Vama Veche. Când am văzut-o ultima dată,
înainte de operaţie, mi-a zis ceea ce a zis tuturor prietenilor
apropiaţi: "Să aveţi grijă de Cătălin!".
DURERE ÎNVINSĂ
Atunci
când am văzut că nu mai reuşea să-şi ascundă deloc durerea şi când
parcă renunţase la luptă, mi-am dat seama că se va întâmpla ceea ce ne
provoca tuturor teamă. Tatiana era un om credincios. A compus mai ales
pe versurile lui Adrian Păunescu, însă a scris şi ea versuri. Cred că
testamentul ei religios ni l-a lăsat în cântecul ale cărui versuri le-a
scris chiar ea: "Dă, Doamne, iarnă!". Este de fapt o rugăciune,
rugăciunea Tatianei. Aici Îi cere lui Dumnezeu să împartă cu ea toate
greutăţile vieţii. Şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea ei. A împărţit cu
ea durerea din lacrimă şi i-a dăruit mângâierea şi alinarea, a împărţit
cu ea tăcerea şi singurătatea nopţii, a împărţit cu ea trădarea şi i-a
şters chinul, a împărţit cu ea minciuna azvârlită pe singurătate şi a
pus în locul ei linişte, a împărţit cu ea tristeţea şi durerea şi, în
cele din urmă, totuşi şi iubirea, aşezând peste toate iarna de peste
veac.
UN COPAC DREPT
Totdeauna am ascultat
şi am privit acest cântec ca pe un testament spiritual al Tatianei. De
altfel, cuprinde în el tot zbuciumul vieţii ei. O viaţă zbuciumată prin
care a trecut cu mult curaj, cu optimism şi mai ales cu puterea de a lua
în râs durerile şi necazurile. Aşa o ştiau şi prietenii, mai mereu gata
să facă haz de necaz, oricât de greu ar fi fost. Era minunat cum totul
se înveselea în jurul ei, cum toţi se simţeau bine. Este amuzant felul
în care ne-am cunoscut. Am sunat-o, i-am spus cine sunt, i-am vorbit
despre proiectul pe care voiam să i-l propun. Peste un timp, când
trebuia să ne vedem, i-a spus unei prietene că merge să se întâlnească
cu "directorul de la biserică". Aşa mi-a spus multă vreme până când am
devenit "părintele sufletului ei". Tatiana a fost un suflet curat, care a
iubit şi s-a dăruit mult. A fost un copac fără pădure care şi-a oferit
aproape toate frunzele celor dragi şi celor care o ascultau. Şi asta
până când a fost să-şi doarmă somnul veşnic lângă un copac fără frunze,
cum s-a obişnuit să fie ea toată viaţa.
O voce dintre ingeri Tatiana Stepa (21 aprilie 1963 - 7 aug 2009)
Balsamul sufletelor
Marin Raica/Jurnalul Naţional
Tristeţea din inimă a arătat-o prin cântec, iar dragostea pentru public i-a rămas neschimbată, mărturisesc prietenii.
Un balsam pentru sufletele lovite de nemernicia zilelor - asta era
Tatiana Stepa, ne-a spus cântăreţul Emeric Imre, o persoană normală şi
prietenoasă, aşa cum sunt de obicei oamenii care cred în ceea ce fac şi
fac lucruri care descreţesc tristeţea şi greutăţile de zi cu zi. Florin
Săsărman, un alt bun prieten al artistei, ne povesteşte: "Dorinţa de a
cânta şi dragostea ei pentru public rămân definitorii pentru imaginea
Tatianei Stepa, pe care am arhivat-o (viaţa m-a obligat să fac asta
înainte de vreme) în memoria mea afectivă". "În ultimii ani, Tatiana a
muncit enorm pentru dublul ei album, «Copaci fără pădure», pe care îl
simt ca un exerciţiu fundamental de supravieţuire, a unui artist
sensibil într-o lume abrutizată. Mult a mai putut săpa Tatiana în
profunzimea sufletului său, ca să scoată de acolo, lopată cu lopată (a
se citi cântec cu cântec!), pământul din care Dumnezeu a făcut omul! Cel
călcat de singurătate şi însufleţit de Duhul Sfânt al iubirii de
oameni", afirmă Florin Săsărman.
CARISMĂ
Cântăreţul
Raul Cârstea, vechi prieten al Tatianei, ne-a povestit despre
sinceritatea ei, atât pe scenă, cât şi în afara ei. "Ce era nemaipomenit
la ea: că se comporta la fel de frumos şi pe scenă, şi în afara ei. Ea a
fost o tipă carismatică, a fost o tipă veselă, numai că latura din
spate, pe care n-o ştia nimeni, tristeţea, a arătat-o prin muzica ei.
Unii spun că-i un păcat. Eu spun că n-a fost un păcat. În muzica folk
era nevoie de aşa ceva. Tatiana a creat o alee a muzicii folk pe care nu
călcase nimeni şi nu cred c-o să mai calce cineva. Aleea rămâne
aceeaşi: Tatiana Stepa", spune Cârstea. "Cam tot ce a cântat pe
versurile poetului Adrian Păunescu sunt piese excepţionale şi mai avea o
prietenă, Camelia Radulian, care i-a scris nişte texte, iarăşi piese
bune. Dacă aş alege una singură din piesele ei, deşi nu e corect faţă de
ea, aş alege una care se numeşte «Femeie de lut». Pe mine m-a
impresionat. E o piesă care o descrie pe Tatiana, o vedem pe Tatiana",
afirmă artistul.
SENSIBILITATE
"Tatiana era
un om sensibil, care ştia să se bucure de orice gest din partea celor de
lângă ea. Ştia să preţuiască orice formă de bine şi orice asemenea
gest", ne-a mărturisit şi Emil Proscan, primarul Mizilului, care a
invitat-o anul trecut pe artistă la serbările oraşului. "Cu o seară
înainte discutam cu Adrian Păunescu despre ultimele amănunte legate de
întâlnirea de a doua zi şi, aflând că vine Tatiana, mi-a spus: «A, vine
şi Tatiana? O sun să vină cu mine». Au venit împreună şi, pe drum,
maestrul Păunescu a scris două poezii şi tot pe drum Tatiana le-a pus pe
muzică. Prima audiţie a fost la Mizil. Una dintre cele două melodii se
numeşte «Mor artiştii»", îşi aminteşte primarul. Mizilul va fi, la data
de 16 din această lună, gazda spectacolului "Cântec pentru Tatiana", un
eveniment în cadrul căruia vor cânta mai mulţi prieteni ai artistei
Cristi Buica si Tatiana Stepa - Ciocarlia ce s a sinucis
Fără regii
/
Arhiva personală Cristian Buică
"Avem vii în minte nenumăratele clipe petrecute împreună, la
Reşiţa sau la Bucureşti, cu cântece, glume şi poezii care ne dădeau
senzaţia că suntem veşnici", spune Cristian Buică.
Cristian Buică a cunoscut-o pe Tatiana la Cenaclul Flacăra, în 1983. Pe
atunci se numea, încă, Tatiana Filipoiu. După Revoluţie, când poetul
Adrian Păunescu a reluat cenaclul sub numele de "Totuşi Iubirea", cei
doi folkişti s-au apropiat cu adevărat. O lungă perioadă au lucrat
împreună la fundaţia şi editura domnului Păunescu. "Am încercat să
înţeleg, cât de cât, focul care mocnea în Tatiana, redevenită Stepa.
Spectacolele în care eram artişti, dar şi angajaţi, cu sarcini multiple,
au adus între noi un soi de camaraderie aproape cazonă. Vârtejul acelor
evenimente ne obliga să facem totul repede şi foarte bine, astfel că
ajunsesem să ne înţelegem din priviri. Iar faptul că pe scenă cântam
împreună, de cele mai multe ori, ne-a făcut să ne completăm foarte bine
şi muzical, cu toate că stilul nostru era diferit." A urmat apoi o
prietenie de familie. Soţia lui Cristi, Dana Buică, şi Tatiana s-au
plăcut din primul moment, având o mulţime de trăsături comune. De
asemenea, Cătălin, fiul Tatianei, şi Ciprian Buică au legat o prietenie
frumoasă. Cristian Buică îşi aminteşte cu dragoste şi nostalgie
nenumăratele clipe petrecute împreună, la Reşiţa sau la Bucureşti, cu
cântece, glume şi poezii care, spune el, "ne dădeau senzaţia că suntem
veşnici".
După anul 2000, Cristian Buică a hotărât să părăsească
Bucureştiul. Înainte ca el să revină la Reşiţa, Tatiana i-a mărturisit
că, orice ar fi, ea nu pleacă din Bucureşti. Valea Jiului nu era deloc o
alternativă. Simţea că urmează vremuri foarte grele şi aşa a şi fost.
"De câte ori aveam treabă prin Bucureşti, stăteam la ea şi, de multe
ori, am găsit-o singură şi foarte tristă. Odată am găsit-o într-o stare
foarte gravă. Nu putea să se ridice din pat şi avea nevoie urgentă de
medicamente. I le-am luat imediat, de la farmacia de peste drum. Când
şi-a revenit, a început să plângă şi să-mi povestească prin ce trece...
Poate, vreodată, vom scrie povestea vieţii ei, aşa cum a fost, fără
farduri şi fără regii." Răsfoind fotografiile pe care i le-a dăruit cu
dragoste Tatiana, spre publicare, Cristian îşi aminteşte: "În măsura în
care Dumnezeu i-a dat harul cântecului şi vocea colosală, i-a dat să
trăiască şi evenimente greu de îndurat. Şi-a îngropat tatăl, mama şi
fratele în timp ce făcea chimioterapie... Nu ştiu câţi oameni ar putea
face faţă unor asemenea anomalii". Ne amintim, revedem cât era de
frumoasă... Şi cum putea fi uneori veselă şi exuberantă, ascuzând pentru
moment rana cumplită a iubirii ei mistuitoare, neîmplinite. "Erau mulţi
bărbaţi care o curtau. Părea insensibilă la toţi. Atunci mi-am pus în
cap să o mărit cu un prieten care avusese, de asemenea, mari decepţii în
dragoste. Zis şi făcut! După o vreme, i-am destăinuit planul meu şi am
întrebat-o de ce nu a mers. Iar ea mi-a zis: «Simplu! Nu m-a
săgetat!!!»". A trecut puţin peste un sfert de secol de când Cristian
Buică a cunoscut-o pe Tatiana Stepa. Iar acum ne împărtăşeşte
convingerea sa: "Noi, cei care am rămas, trebuie să spunem lumii,
necontenit, că a fost odată Tatiana Stepa...".
Ascundea un mare tragism
Dana
Buică a cunoscut-o pe Tatiana în anii '83-'84. "Ne vedeam, ne vizita la
Reşiţa... În ultima vreme mi-a spus că e timpul să vină din nou pe la
noi împreună cu Cătălin, fiul ei. De vreo 3-4 săptămâni nu a mai răspuns
la telefon. Joi seară, 6 august, spre asfinţit, am hotărât că o voi
suna pentru ultima dată, gândindu-mă că dacă nici acum nu răspunde, asta
e... A răspuns. Şi mi-a spus că mă va aştepta oriunde, nu contează la
care poartă... Nu ştiam că este în spital şi nici că tocmai făcuse o
nouă operaţie. De unde să ştiu? Cu o voce care nu mai părea din această
lume, mi-a spus că mâine va pleca. «Unde să pleci, femeie?», am
întrebat-o. «Ei, ştii tu, pe drumul acela fără întoarcere...» Mi-am dat
seama că situaţia era gravă, dar abia a doua zi, când am aflat că a
murit în zori, am înţeles că îşi trăia, conştient, aproape vizionar,
sfârşitul. Era prietenă, prietenă bună. Extraordinară. Dar era şi
foarte, foarte tristă. Ştia că trebuie să-şi ducă crucea. Dar te
încuraja tot timpul, chiar dacă ea era cu un picior în groapă. Putea
râde în hohote, dar ascundea un mare tragism. Eu cred că pe plan
sentimental nu a fost niciodată împlinită."
Viaţa răstignită pe o chitară...
Uneori
râdea şi spunea bancuri ca nimeni alta. Povestea situaţii trăite, cu un
umor nebun. Deschisă, firescă, primid elogiile cu modestie şi absenţele
cu îngăduinţă, Tatiana şi-a apărat până la capăt taina. Dăruia celor
din jur bucuria clipei, pentru a se ascunde adesea, la umbra
singurătăţii şi modestiei sale.
Am cunoscut-o cu peste zece ani
în urmă, la ziua poetului George Ţărnea. Ore în şir am privit-o şi
ascultat-o, era veselă, splendidă... Mi-a dăruit caseta sa, intitulată,
(cum altfel?) "Singurătate". "Clarei, cu drag, acestă parte a
sufletului meu! Tatiana Stepa, 092 145 517". Culmea, chiar ea mi-a
anunţat peste câţiva ani, printr-un mesaj matinal, dispariţia poetului
George Ţărnea. După o vreme, a compus piesa "Iubirea de lut", pe versuri
luate dintr-o carte a mea mai veche. "Va arde, va arde iubirea de lut/
Pe tot ce-am trăit, două cruci au crescut!" Mărturie tragică, a
întâlnirii noastre. Întâlniri prelungite în locuinţa ei, din Strada Popa
Soare, serile de la "Casa Eliad" şi câte şi mai câte, îmi par acum
daruri pierdute. Este un privilegiu să o fi întâlnit pe Tatiana. Este un
privilegiu şi pentru cei care o vor descoperi de acum înainte.
Un
alt mesaj matinal ca un cuţit între omoplaţi, la început de august m-a
lasat brusc şi dureros, văduvită de certitudinea unei frumuseţi
inegalabile. Frumoasă şi luminoasă a fost Tatiana, cea care şi-a
răstignit viaţa pe o chitară. A avut puterea de a de a nu-şi face din
biografie material promoţional. A înţeles că destinul ei, întrupat în
cântec dezlănţuit cu disperare şi cu jale, transcede lumi jefuite de
strigăt. Nopţile ei de luptă cu boala, singurătatea şi dezastrul, le-a
ridicat spre cer, cu o smerenie coborâtă din icoană. Probabil că acum,
ea adună lacrimile noastre, le limpezeşte în rugăciune şi le aşează
ofrandă îngerilor... Şi-a purtat destinul ca pe un blazon, cu o
demnitate care ar trebui să ne devină lecţie de viaţă. Lecţia Tatiana
Stepa. A trecut printre oameni ca printre crini imperiali. Acum, când
îmi îmbătrâneşte inima de durere şi neputinţă, o văd alergând,
învolburată în mantie albă, chiar dacă a trecut de mult linia de sosire.
Drum bun, Tatiana Stepa! (Clara Mărgineanu)Tatiana Stepa - Muntele
Înzestrată cu voinţă
Pentru părinţii ei de Bucureşti, cum le spunea lui Romulus şi
Ilenei Vulpescu, Tatiana făcea parte dintre oamenii curajoşi, care şi-au
păstrat coloana vertebrală intactă.
Să vorbească despre Tatiana, "copilul" lor, ce poate fi mai frumos, dar
şi dureros în acelaşi timp! Dar să tacă ar fi fost de mii de ori mai
cumplit. Doamna Ileana Vulpescu a rupt tăcerea şi ne-a spus: "Tatiana - o
mână de om, înzestrată cu o voinţă, cu o putere sufletească şi cu o
înaltă resemnare, cât pentru o armată. Rar, o fiinţă atât de armonios
dăruită de natură: o apariţie graţioasă, plină de farmec uman şi
feminin. Printre cele care câştigă prin cuvânt: bun-simţ, inteligenţă,
umor, replică promptă, plină de sens şi haz. O viaţă grea a dus-o la
profunda înţelegere a tot ce o înconjura şi la un neabătut simţ al
dreptăţii. Mândră de tatăl ei, miner, de o mamă care a crescut, dârz,
vertical, trei copii. Mândră de oamenii locului de unde se trăgea. Iar
noi, cei care am IUBIT-O - mândri de ea -, păstrând în suflet glasul ei
de heruvim. Nu putem şti cum îi este ACOLO fără noi; nouă, AICI, ne este
tare greu fără ea; IUBIREA care ne-a legat nu s-a stins şi nu se va
stinge. Rana se va cicatriza, cu timpul - acest leac universal amorţitor
al durerii. În locul ei va rămâne o urmă albă a iubirii, pe care
despărţirea nu o va şterge niciodată; ne va rămâne HARUL BINECUVÎNTATEI
AMINTIRI A TATIANEI".
Iar glasul "tatălui" Romulus Vulpescu a
continuat: "Vorbim despre ea la trecut. Asta e îngrozitor. Şi asta
mă-nnebuneşte. Să spun despre ea «este» pare o glumă neroadă. Vorbim, de
pe-acum, despre cineva care a fost şi care nu mai este, deşi ESTE! EA
rămâne, prin glas, prin demnitate, prin graţia seriozităţii, dar şi a
umorului ei. Îmi aduc aminte că i-a plăcut o vorbă de-a mea, apropo de Î
din I, când am spus: «Dom'le, eu şi când vorbesc la radio, tot cu Î
din I rostesc». Noi am avut o căţeluşă, pe Nera, care, din păcate, s-a
îmbolnăvit rău, era şi foarte bătrână... Tatiana, mare iubitoare de
animale, o iubea nespus. Ţin minte că a trebuit să-i facem Nerei
injecţia letală, pentru că suferea cumplit. Era Tatiana aici, la noi,
plângeam cu toţii... A fost o zi de dezastru, eram toţi la pământ...
Acum, pe calculatorul pe care scria Tatiana, când îl deschidem, apare pe
ecran poza Nerei noastre împreună cu Lucky, pisica Tatianei. Când vedea
că Tatiana-şi face bagajele ca să plece undeva, Lucky se aşeza în faţa
uşii, ca să-şi împiedice stăpâna să iasă... Dar la ultima plecare n-a
putut s-o mai oprească"...
TATIANA STEPA - MUZICĂ DE COLECŢIE l pag 5
A distilat mizeria întregii vieţi în bucuria fiecărei zile
Jurnalul Naţional mi-a cerut să scriu despre latura "veselă" a
Tatianei Stepa, ca să nu alunecăm în atitudinea - previzibilă - a
acestei ediţii, să nu fie totul sumbru, apăsător în rândurile despre
marea artistă, dispărută la doar 46 de ani, la 7 august 2009.
A distilat mizeria întregii vieţi în bucuria fiecărei zile
Andrei Păunescu
Jurnalul
Naţional mi-a cerut să scriu despre latura "veselă" a Tatianei Stepa,
ca să nu alunecăm în atitudinea - previzibilă - a acestei ediţii, să nu
fie totul sumbru, apăsător în rândurile despre marea artistă, dispărută
la doar 46 de ani, la 7 august 2009.
Am promis că voi încerca să
mă supun. Şi nu mi-a luat mult să-mi dau seama de câte premise, de câte
componente ale veseliei a avut parte viaţa Tatianei:
- copilăria
săracă, în Valea Jiului, printre accidentele de muncă din subteran ale
tatălui, în brutalitatea unei existenţe, câştigate prin muncă grea de
toţi cei din jur, care, dacă aveau norocul să apuce vii pensionarea, nu
mâncau mai mult de un an-doi din pensie, că-i răpunea silicoza;
- căsătoria grăbită şi plină de speranţă, la 18 ani, cu Gabriel Filipoiu, care i s-a destrămat după numai câteva luni;
-
trimiterea la muncă, eminamente forţată, în mină de cei care au
interzis Cenaclul "Flacăra" în 1985 şi i-au pedepsit pe cântăreţi,
obligând-o pe Tatiana la singura variantă de supravieţuire: încărcarea
vagoneţilor de cărbuni, cu acea lopată supradimensionată, "inima lui
Stalin", grea şi pentru un bărbat în toată puterea, darmite pentru un
trup de femeie de numai 157 de centimetri. Ghinionul ei - nu-i aşa? - că
s-a născut într-un oraş în care, dacă minerit nu e, aproape nimic nu e.
Premisele "veseliei" continuă:
-
dureroasa alegere a Tatianei, ca mamă, de a nu-i fi ani şi ani alături
singurului ei copil, Cătălin Filipoiu, născut în 1981 şi rămas la
bunici, la Lupeni, în perioadele când născătoarea lui pleca în turneele
Cenaclului (1982-1985) sau după ce ea a venit la Bucureşti în 1994 să se
(re)afirme;
- permanenta căutare a iubirii adevărate, peste care
a dat în prea puţine halte ale sufletului ei uriaş şi pe care a
plătit-o cu dobânzi mult mai mari decât beneficiile, mereu risipite;
-
prima manifestare a unei tumori periculoase în 1996, pe care nu a
operat-o, spunându-mi că, decât să nu mai fie întreagă şi să nu mai aibă
speranţa că poate avea încă un copil, mai bine riscă să moară femeie
decât să trăiască fără posibilitatea unui nou orizont matern;
-
accidentele şi lanţul de suferinţe ale familiei: mama - casnică, tatăl
şi fraţii - toţi trei mineri, de la care primea veşti mai ales proaste,
ce o trimiteau către Lupeni, cu bani, medicamente şi o proteză pentru
piciorul amputat al tatălui sau către Ungaria, unde se stabilise de mai
mulţi ani fratele ei mai mic, Dan;
- revenirea bolii cu violenţă
în 2001 şi, mai ales, în 2004, când i s-au mai dat de trăit cel mult
cinci luni, iar ea, Tatiana, acest fenomen al naturii muzicale şi
medicale, s-a încăpăţânat să reziste încă cinci ani, în infernale
şedinţe de chimioterapie, internări, operaţii, recuperări, tratamente
medicamentoase şi diete de păcălire a cancerului, cărora, din păcate,
le-a pus de-a curmezişul ţigara, anulând o mare parte din efortul
însănătoşirii;
- sesiunea-şoc de morţi din familie de la
începutul anului 2008, când Tatiana a făcut de câteva ori naveta între
Capitală şi Lupeni, în doar câteva luni, ca să fie alături de tatăl ei,
Vasile, de mama ei, Maria, şi de fratele ei, Vasile, la trecerea dinspre
suferinţă înspre moarte şi de pe pământ în pământ;
- nesfârşita (parcă) mutare periodică din casă în casă, din chirie
în chirie, după plecarea din Lupeni în Bucureşti: Str. Dionisie Lupu -
Str. Popa Soare - Bd. Brâncoveanu - Str. Năsăud, până chiar în ultimul
an de viaţă, căci Tatiana nu a avut niciodată o casă a ei în Bucureşti,
desigur, până la mormântul de pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu,
unde este vecină, în diagonală, în acel scuar, cu Anda Călugăreanu şi
peste rânduri cu Vali Sterian, Florian Pittiş şi atâţia alţi oameni ai
spiritului.
Premisele "veseliei" pot continua fără număr, pentru
că, în afară de talent şi de dăruire, Tatiana a fost una dintre
deţinătoarele celui mai bogat zăcământ de suferinţă şi de nenoroc din
câte au fost lăsate pe pământ. Şi, totuşi, aşa cum nufărul creşte,
inexplicabil de curat, din noroi, din mlaştină, Tatiana şi-a transformat
minereul de amărăciuni şi suferinţe în bucuria de a trăi până la capăt.
Până şi când stătea pe patul de spital, chinuită de durere, în ultimele
luni, în ultimele zile, Tatiana avea puterea să fie ironică, să încerce
să râdă, chiar dacă, fizic, tentativa unui zâmbet îi era oprită de
durere: "Ei, lăsaţi, lăsaţi...", ne răspundea ea, luându-ne peste
picior, când îi spuneam că se va face bine, că va trece şi peste asta,
pentru că oamenii o vor cât mai repede înapoi pe scenă, pentru că o cred
cea mai importantă folkistă a României.
Despre cele triste,
amare, dure, nedrepte ale ei, păstrez în memorie şi în jurnale materie
cât pentru o epopee. Despre celelalte, mai mult sau mai puţin vesele,
încerc să încheg măcar un capitol, ca într-un lanţ eterogen, aleatoriu
şi subiectiv de răscoliri.
Niciodată, Tatiana nu a uitat, când
m-a vizitat, să-i aducă boxeriţei mele, Bora, ceva de ronţăit,
napolitane sau sărăţele, deşi căţeaua mea îi îngrozise pisica, pe Lucky
cea albă, când am trecut odată pe la ele, prin Strada Popa Soare, iar
mâţa, ca să nu rişte confruntarea făţişă, a făcut din două salturi
drumul de pe pat până pe tocul uşii şi de acolo, urgent, până pe dulap,
de unde a coborât mult după plecarea noastră, sub jurământul Tatianei că
agresoarea canină a părăsit imobilul şi chiar Sectorul 2.
Prin
1996, o cunoştinţă comună a noastră s-a sinucis. Dar nu a murit, pentru
că, în graba de a o termina cu viaţa (dezamăgire din iubire, evident!), a
luat toate pastilele din sertar, fără să citească prospectele şi să se
uite că pe-acolo erau mai mult aspirinuri, paracetamoale, vitaminuri,
siroape de tuse şi antibioticoase contra ciupercilor. Or, din aşa ceva
nu se moare, ci se capătă, cel mult, nişte boli de viaţă lungă pe
stomacul zdrelit. După un telefon bâiguit şi agonizant, am mers la fată
acasă, am chemat şi doctorul, care, după ce a venit într-un suflet să
salveze sinucigaşa, a văzut ce pilule neletale fuseseră ingurgitate şi a
rezolvat totul punând-o pe sinucisă să vomite lejer. în acest timp, eu
şi Tatiana căutam lapte, noaptea, pentru curăţat burtica deprimată. Pe
dinăuntru. Era prea târziu pentru laptele de ieri şi prea devreme pentru
lăpticul de mâine, aşa că am umblat pe la toate nonstopurile, dar nu am
găsit decât lapte praf la un butic din Piaţa Domenii. Şi am tras
concluzia că nu e bine să te sinucizi noaptea, fiindcă îi pui pe drumuri
pe prietenii salvatori, când toate magazinele sunt închise.
Prima
călătorie pe care am făcut-o împreună în afara ţării a fost în toamna
lui 1995, când l-am însoţit pe tata în Croaţia, unde fusese trimis de
Consiliul Europei să supravegheze alegerile. Eu eram şoferul micii
delegaţii româneşti, iar Tatiana era asistenta-secretară a lui Adrian
Păunescu. După un drum greu prin România şi Ungaria, timp în care am şi
cântat, s-au şi dictat versuri, am ajuns în Croaţia, la Zagreb. A doua
zi, am atins şi destinaţia finală de pe malul Adriaticii, în localitatea
unde A.P. primise mandatul să observe procesul electoral al statului
condus de radicalul Franjo Tudjman: Pula. Dă-o-ncolo! Chiar aşa?, am
spus cu toţii când am văzut plăcuţa de la intrarea în frumoasa staţiune.
Din toate oraşele şi satele Croaţiei, tocmai asta i-a căzut lui A.P. în
responsabilitate? Nici nu putea refuza misiunea, dată de Consiliul
Europei de la Strasbourg, prin prietenul său, lordul britanic Finsberg. A
şi trimis de acolo, prin fax, o corespondenţă la ziar, pe care a
dictat-o Tatianei, cerând iertare cititorilor pentru numele locului din
care se vedea obligat să consemneze că trimite articolul. Atunci a găsit
Tatiana prilejul să-mi spună că, pe când era mic, Cătălin nu putea
pronunţa corect cuvântul "temperatură" şi, dacă era răcit, se plângea că
are "telempulă". Tot în urma acelei deplasări, eu şi Tatiana am păstrat
o amintire de care am râs şi-n somn ani şi ani, pentru că părea extrasă
din filme şi gaguri: de la atâta mâncare (fructe de mare, sosuri
iugoslave, deserturi de toate felurile), o călătoare preţioasă, aflată
în acelaşi microbuz cu noi, plin de europoliticieni fandosiţi, nu a mai
rezistat serpentinelor şi stomacul ei plin cu alimente rafinate a redat
mediului înconjurător bucatele, după cum urmează: un sfert pe bancheta
maşinii, un sfert pe pantalonii diplomatului de lângă ea, un sfert pe
gulerul şi pe spinarea unei nemţoaice (care ar fi fost, oricum, la fel
de acră) şi ultimul sfert pe marginea drumului, sub cerul înstelat al
Coastei Dalmate. Mirosul acelei întâmplări ne-a înţepat nasul până în
noul mileniu.
Tatiana a moştenit câte ceva esenţial de la ambii
părinţi: talentul muzical (părinţii i s-au cunoscut cântând împreună la
reuniuni), sârguinţa, rezistenţa în faţa suferinţei. De la tată a
moştenit, în plus, şi plăcerea lecturii. Electricianul de la Mina
Lupeni, originar din Roman, căruia colegii îi spuneau "Doctorul Stepa"
pentru că rezolva orice problemă cu imaginaţie şi profesionalism, chema
uneori, în zilele de salariu, copiii de pe stradă în faţa porţii şi le
dădea 5 lei celor care ştiau cele mai multe versuri din "Luceafărul" lui
Eminescu. Mereu cumpăra cărţi mai multe decât ar fi permis bugetul
familiei, iar soţia sa, olteancă din Gorj, cu fireasca grijă pentru ziua
de mâine a familiei de cinci suflete, îl boscorodea când îl vedea
citind: "Ce, mă, dai la facultate?". Superior, ironic, doctorul Stepa
nici nu ridica privirea din cărţile de istorie, de versuri şi de proză,
dar răspundea apăsat, neînţeles: "Măi femeie, tu ai auzit, măi, cine e
Sincheviţ?". I se părea un gest suprem de legitimare a cheltuielii pe
cărţi să-l invoce pe prozatorul polonez Henryk Sienkiewicz, al cărui
nume are o ortografie ce oboseşte şi un erudit, darmite o casnică din
Valea Jiului.
· Tatiana povestea, cu dragoste şi cu ironie, cum
mama ei, vegetariană convinsă zeci de ani, se ambiţiona să-şi crească
propriile găini în curte, pentru cei ai casei. Dar aproape în fiecare an
venea câte o molimă "neaşteptată" şi omora păsăretul, exact când
cheltuiala pe grăunţe şi pâine era făcută, dar beneficiile nu fuseseră
culese încă. Tatiana o îndemna, cu binele, cu logica argumentelor, să nu
se mai chinuiască, să cumpere, când are nevoie, ouă sau carne, că ar
ieşi mult mai ieftin şi cu mai puţină muncă. Dar femeia continua,
sisific, prăsirea sârguincioasă a găinilor, de care nu se bucura aproape
niciodată. Căci venea iarăşi aceeaşi molimă, deşi nimeni nu se alerta
că poate începe "aviara gripa" planetară. Maria Stepa se bucura însă că
are păsăretul acolo şi curtea îi e plină de viaţă. Până la următoarea
molimă, care se lăsa cu alte mirări, noi oftaturi şi regrete până la
următorul lot de pui de-o zi. Transpusă în lumea spectacolului, această
sârguinţă a fost preluată şi de Tatiana, care construia la fiecare
spectacol un turn ce se dărâma o dată cu plecarea spectatorilor acasă,
pentru a fi reluată construcţia la concertul următor.
Cuvintele
de mai sus sunt doar câteva aşchii din ceea ce a fost Tatiana, cea
care, din toată suferinţa ei, când a auzit că sunt foarte supărat, chiar
disperat, mi-a trimis la 14 martie 2008 un SMS care a reuşit să mă mai
pună pe picioare: "Eşti OK?", mă întreba tot ea, care nu era deloc bine,
încercând să mă facă să uit indispoziţia mea, care era un fleac, faţă
de tragedia pentru care ea deja se pregătise încă de la 8 septembrie
2004. Atunci, mă invitase la ea, să-mi arate hainele de înmormântare, pe
care tocmai şi le cumpărase - un costum bej din două piese: "Mi l-am
luat, să fiu sigură. Mai am de cumpărat o bluză maro, neapărat pe gât.
Aşa vreau să fiu îmbrăcată". Eu şi Magda Puşkaş i-am sugerat să nu mai
vorbească prostii, iar Tatiana ne-a retezat-o imediat: "Nu-mi mai
sugeraţi voi nimic, că nu sunteţi de la sugerători!".
Nu credeam atunci, în 2004, că va mai rezista cinci ani, când i-am aflat diagnosticul fatal.
Nu
credeam la 9 septembrie 1982 că adolescenta care tocmai debuta la
Cenaclul de la Făgăraş avea să devină cea mai impresionantă prezenţă a
folkului nostru. Şi nici că eu îi voi scrie câteva rânduri, ca semn că e
muritoare, că e nemuritoare. TATIANA STEPA Pag7 - Melodiile in comentariu
Aripi albe
Mariei Gheorghiu îi este din ce în ce mai greu să-şi adune
gândurile şi să vorbească la timpul trecut despre Tatiana. Şi,
totuşi...pentru drum
A pierdut o dată cu ea o parte din echilibrul ei interior, unul din
punctele ei de sprijin, "pentru că Tatiana a fost unul din puţinii
oameni cu adevărat buni dintre jurul meu". Maria Gheorghiu ne-a spus că
Tatiana "ştia întotdeauna să treacă peste lucrurile urâte şi grele din
viaţă ei, cu o glumă, cu o poveste hazlie sau, în cel mai rău caz, cu o
tăcere care se prelungea imediat într-un zâmbet (cât de amar, doar ea
ştia!). Nu am văzut-o niciodată plângând, şi asta pentru că sufletul ei
tot era o lacrimă, dar nu a ei, a noastră! Aveai impresia că ar fi
strâns toate durerile lumii, sublimându-le în cântec şi nelăsând să
răzbată de dincolo de mască nimic. Există în fiinţa ei o aură atât de
puternică pe care doar spiritele înalte o au. Era clar pentru mine că
fusese trimisă cu treabă, aici pe Pământ. Şi a reuşit să-şi ducă la
capăt misia încredinţată. Se ştie, Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi
duce, dar în cazul ei, cred că răstignirea a fost prea mare şi în final
a învins-o. Nu ştiu de ce, dar îmi vin în minte acum versurile lui
Octavian Paler care, cred, ar putea defini starea de graţie la care
ajunsese Tatiana, la final de drum: «... sărbătoarea s-a terminat, îmi
aştept pedeapsa lângă tribunele goale... şi înainte de-a mă învinge,
Soarele m-a făcut fericit!». Asta cred că a trăit la malul mării, la
Folk You!, în ultimul ei recital cu adevărat magnific, cea mai curată şi
mai sfâşietoare voce a folkului românesc. Mi-aduc aminte de ultima ei
îmbrăţişare, din seara zilei de 31 iulie, când am felicitat-o după
recitalul din Vamă şi când am ştiut clar că ASTA A FOST! A ars pe scenă,
ne-a dăruit cu o generozitate pe care doar marii artişti o au tot ce
mai rămăsese viaţă în ea. Ştia şi ştiam asta şi ne rugam doar la o
minune pe care numai Dumnezeu o putea face. Una dintre cele mai grele
misiuni pe care le-am avut de când sunt pe scenă a fost să-mi duc la bun
sfârşit rolul de prezentator al festivalului, pentru că, după ce am
privit-o în ochi la ieşirea din scenă, am simţit cum se prăbuşeşte în
mine o lume. Lumea reală, cea de pe pământ, a Tatianei Stepa se sfârşea.
Se pregătea să-şi pună aripi de drum. Am scris un cântec în urmă cu
puţin timp înaintea plecării ei, crezând, în vanitatea mea, că e al meu.
După prima strofă, ca un trăsnet, un gând m-a străbătut şi am realizat
că acesta este de fapt cântecul ei şi că problemele mele de viaţă nu
sunt nici pe departe cele care mă îndemne să cânt pentru mine aşa: «Îmi
pun aripi de drum, numai lui mă supun, drumu-i lung şi greu de
parcurs... de nu voi putea să m-apropii de-o stea, am să cred că ceru-i
prea sus». Spusesem, acolo, la Vamă, că dacă dragostea şi preţuirea
noastră ar fi fost de ajuns, Tatiana ar fi fost un om bogat care ar fi
trebuit să trăiască 100 de ani. Din păcate pentru noi, şi Dumnezeu avea
nevoie de ea, să-şi întregească armata de îngeri. Nu-mi place să umflu
cuvintele şi nici să le dau cu foarte mult sclipici ca să strălucească,
dar dacă ar trebui să merite cineva astfel de cuvinte din partea
noastră, a tuturor, cu siguranţă numele ar fi TATIANA STEPA! Un artist
desăvârşit, un prieten adevărat, un om bun aşa cum din ce în ce mai rar
întâlneşti", a încheiat Maria Gheorghiu.
De atunci spre acum...
"Era
Tatiana Stepa aterizată de la Lupeni aici, în Capitală, la Liceul de
Arhitectură şi Construcţii, uşor descumpănită, poate, de diferenţa de
tumult şi agitaţie dintre orăşelul ei minier şi Bucureşti. Cu cei 7 ani
de-acasă făcuţi la zi, nu la fără frecvenţă, şi cu o mare ambiţie de
a-şi demonstra calităţile, punea multă pasiune în ceea ce făcea. Pe
parcurs, după ce am început să-mi completez golurile în ceea ce o
privea, am şi înţeles-o (zic eu) cu adevărat. Că nu i-a fost uşor este
de-acum notoriu. Că a trebuit să facă şi gesturi putând fi taxate drept
compromisuri, poate. Dar (eu cel puţin) nu le-am considerat niciodată ca
fiind astfel şi nu am judecat-o niciodată. Dacă au fost, au fost
NECESARE! Nu vreau să dezvolt subiectul, pentru că nici nu-mi face
plăcere şi nici nu ar ajuta la nimic. Pe de altă parte, nu fac parte
nici din categoria celor care nu de mult strâmbau din nas auzindu-i
numele sau piesele, iar acum, DUPĂ, se bagă în seamă dându-se loviţi de
compasiune din prietenie. În rest, iertaţi-mă că îmi permit să rămân la
propria mea imagine în ceea ce o priveşte pe Tatiana!" (Teodora Ionescu)#
va invit la o calatorie prin ... copilarie !! - Tatiana Stepa ( in memoriam ) link de download in comentariu - 100 de minute !!
Îmi doresc să adorm în braţele cuiva şi să mă trezesc în braţele cuiva, şi să mor în braţele cuiva
Revista Tango/Artista
În
urmă cu aproape trei ani, la 16 noiembrie 2006, stăteam de vorbă cu
Tatiana Stepa despre viaţă şi despre moarte, despre dragoste şi trădare,
despre boală şi despre vindecare. Aveam să public atunci un rezumat al
întâlnirii noastre, o poveste de viaţă reaşezată în cuvintele mele, în
cadrul rubricii La vita e bella din ediţia de decembrie 2006 a
Tango-ului. Am regăsit conversaţia noastră de atunci, fotografiile
realizate de colegii mei de la artista. Şi am aşezat totul pe hârtie, ca
un ultim omagiu adus unei femei pe care am iubit-o mult şi care a ştiut
să iubească enorm, unei artiste delicate şi puternice, care a învins
suferinţa prin muzica ei.
Interviu de Alice Năstase
Unde te-ai născut, ce amintiri ai despre familia ta?
M-am
născut la Lupeni, în Valea Jiului, într-o zonă minerească (de altfel,
tatăl meu a fost miner, fratele meu la fel), dar am avut o copilărie
foarte frumoasă, pentru că la noi în casă se cânta, părinţii mei aşa
s-au cunoscut - cântând, iar pe noi, copiii, ne-au învăţat de mici cu
sunetul muzicii. Din fericire, atunci existau locuri în care puteai să
urmezi cursuri de balet, vioară, pian şi au încercat să ne ocupe timpul
liber cu activităţi umane, apropiate de artă. Părinţii mei s-au cunoscut
la un club de amatori, unde se organizau spectacole. Sigur că apoi,
căsătorindu-se şi având şi trei copii lângă ei, nu au mai participat la
spectacole, dar cântau prin casă, duminica, fredonau ce auzeau la radio,
la televizor şi pe urmă au început să ne înveţe şi pe noi. Tatăl meu
era un împătimit al cititului, avea o bibliotecă destul de mare, sigur,
şi cărţile erau destul de ieftine, dar mi-aduc aminte că se certa mama
mereu cu el, pentru că la fiecare salariu îşi aloca o sumă să-şi cumpere
cărţi, iar mamei nu-i prea convenea, pentru că era un singur salariu şi
trăiam atunci cinci din el. Şi-l tot certa. Dar ne-au prins bine şi
nouă, pentru că am citit, fraţii mei mai puţin, dar eu am citit foarte
mult în perioada copilăriei.
Ai lucrat şi tu în mină la un moment dat, nu-i aşa?
Nu
în mină, femeile nu lucrează în mină şi nici nu au lucrat. Am lucrat în
prima parte a minei, într-un loc destul de greu, într-un loc de unde se
aducea cărbune din carieră şi se încărca în vagoneţi şi se ducea în
alte părţi. Pe urmă am mai avansat, am ajuns la nişte birouri, în zona
administrativă a Minei Lupeni.
A fost alegerea ta? Sau cum ai ajuns să lucrezi în mină?
S-a
întâmplat să se interzică Cenaclul "Flacăra" în 1985. Eu pe vremea
aceea lucram la o întreprindere în Făgăraş, am fost dată afară şi am
avut destul de puţine opţiuni. Aşa că am ales să mă întorc în Valea
Jiului, pentru că, pe de o parte, acolo aveam familia, acolo era şi
băiatul meu, şi nu am reuşit să mă angajez decât la mină.
Dar stătuseşi mulţi ani în Bucureşti, cred...
Am plecat din Lupeni, am făcut liceul în Bucureşti, un liceu de arhitectură, apoi m-am căsătorit, l-am făcut pe Cătălin.
M-AM CĂSĂTORIT, CRED EU CĂ PREA REPEDE, DAR LA FEL DE REPEDE M-AM ŞI DESPĂRŢIT
În Bucureşti?
În
Bucureşti m-am căsătorit, cred eu că prea repede, dar la fel de repede
m-am şi despărţit. Aveam 18 ani când m-am căsătorit, apoi l-am făcut pe
Cătălin. După aceea am intrat în Cenaclul "Flacăra", pentru că doream să
debutez. Nici nu m-am gândit vreodată că voi rămâne acolo atâţia ani.
Eu voiam o confirmare că sunt bună în ceea ce fac, că ăsta este drumul
pe care trebuie să merg, dar am rămas acolo până în zilele noastre.
Cum a fost debutul tău în Cenaclul "Flacăra"?
Îmi
amintesc că eram în Făgăraş. Am plecat din Bucureşti şi am locuit în
Făgăraş. Soţul meu era din Bucureşti, dar pentru că era destul de greu
să găseşti o locuinţă în Bucureşti, el avea nişte rude acolo care ne-au
găsit un apartament
în Făgăraş şi ne-am mutat acolo. Deja noi nu mai eram împreună, dar eu
locuiam în Făgăraş când a venit Cenaclul cu un mare spectacol, pe
stadion, şi m-am dus aşa cum se duceau toţi cei care debutau. Se făcea
un anunţ, cine vrea să cânte să vină în spatele scenei. Nu mai ştiu cine
m-a ascultat, probabil Vasile Şeicaru şi nu mai ştiu cine, şi am intrat
în scenă şi am cântat. Totul s-a petrecut foarte repede. Ştiu că în
momentul în care m-am trezit în faţa a 20.000-25.000 de oameni şi am
cântat am simţit ceva ce nu se poate descrie. Mi se părea că intrasem
din lumea în care trăisem până atunci într-o altă lume, mult mai
frumoasă, o lume la care nu mă aşteptam. A fost... acela cred că a fost
un moment de fericire.
Apoi ce s-a întâmplat?
Şi
pe urmă mi-a spus, nici nu mai ştiu cine, rămâi în Cenaclu, mâine avem
spectacol în cutare loc, poimâne în altul. Asta era în 1982, când
turneele erau turnee, de două-trei luni, nu de două-trei zile. Sigur că
din lumea aia frumoasă au început să facă parte şi oboseala, şi dorul de
casă, nu era tocmai uşor să pleci de acasă o lună.
Câţi ani avea băiatul tău?
Băiatul
meu avea 1 an. L-am lăsat la mama mea. Sigur că mergeam să-l văd cât de
des puteam, sigur că existau şi pauze între turnee. Perioada cea mai
aglomerată a fost în 1984, când era turneu după turneu, după o pauză de
câteva săptămâni urma un turneu de trei-patru luni, destul de greu. Cu
siguranţă că am pierdut momente importante din creşterea lui, dar nu
puteam să renunţ, a fost mai puternică decât mine dorinţa de a fi acolo.
Părinţii mei nu ştiu dacă au fost foarte fericiţi că am ales varianta
asta, dar m-au înţeles şi m-au sprijinit, şi m-au ajutat. Dar citeam de
multe ori în ochii lor că şi-ar fi dorit să stau mai mult pe lângă ei,
pe lângă Cătălin. Însă asta a fost, aşa a fost viaţa şi probabil că aş
face la fel din punctul ăsta de vedere al spectacolului, al scenei.
Poate aş găsi o cale în care să fiu mai mult cu copilul meu. Nu ştiu.
Atunci eram foarte tânără, eram un copil, îmi plăcea, mă fascina, pentru
că era fascinant să cânţi pe stadioane la zeci de mii de oameni. Era
fascinant tot ce se întâmpla acolo. Am cunoscut mari artişti, mari
cântăreţi, mari scriitori, mari poeţi, au fost momente pe care puţină
lume le-a trăit în viaţă şi pe care eu mi le-am dorit şi pentru care eu
am rămas acolo.
CRED CĂ O MARE IUBIRE, DE FAPT, O CONSTRUIEŞTI CA PE O CASĂ
Se spune că în anii Cenaclului "Flacăra" ai trăit o poveste de dragoste cu Ştefan Hruşcă.
Nu
ştiu dacă a fost chiar o poveste de dragoste. A fost o apropiere între
noi. Eu am ţinut şi ţin în continuare foarte mult la Ştefan. El mi s-a
părut în toată lumea aia pestriţă de pe scenă, venită de prin toate
colţurile ţării şi fiecare cu diverse preocupări, mi s-a părut că
seamănă oarecum cu mine, pentru că eram amândoi destul de stingheri,
veneam din localităţi mici, mi se părea că sufletul lui seamănă cu
sufletul meu. Nu ştiu dacă a fost chiar o poveste de dragoste, a fost o
apropiere şi un om la care am ţinut şi ţin foarte mult.
Spune-mi,
apoi, după ce s-a încheiat cu Cenaclul "Flacăra", cum a avut loc
revenirea ta lângă Adrian Păunescu? Ceilalţi s-au împrăştiat în toată
lumea, dar tu abia după destrămarea Cenaclului ai devenit mai apropiată
de el.
Din 1985 şi până în 1990 Cenaclul nu a mai
funcţionat. În '90, s-a reluat cu numele "Şi totuşi iubirea", au avut
loc câteva spectacole, destul de puţine, iar în 1992, chiar s-a urnit
de-a binelea. Eu am rămas, nu ştiu... aşa s-a întâmplat, plecam în
turnee, am început să scriem foarte multe cântece şi începusem să intru
şi în universul facerii unei reviste, a unui ziar, a unei cărţi, a
început să-mi placă.
Despre ce revistă şi ce ziar este vorba?
Despre
publicaţiile pe care le scotea Adrian Păunescu atunci: Totuşi iubirea,
Vremea, am început să lucrez şi la cărţile lui, am început să lucrez de
la culegere la tehnoredactare, să fac tot ceea ce ţine de facerea unei
cărţi, a unei reviste. Şi mi-a plăcut foarte mult. Am scos împreună un
album de autor, muzica mea şi versurile lui. Sigur că era o schimbare
faţă de ce făceam eu la Lupeni. Eu am dus mereu dorul scenei, iar partea
cu cărţile, cu scrisul, cu facerea unei cărţi mi-a plăcut foarte mult.
Adrian Păunescu a fost un profesor foarte bun, am învăţat foarte multe
de la el. Este adevărat că şi eu am fost o elevă foarte bună, şi asta
mi-a îmbogăţit mult viaţa şi m-a ajutat şi când am renunţat la
colaborare. Mi-a prins foarte bine tot ce am învăţat atunci. De fapt,
tot ce fac şi ce ştiu acum atunci am învăţat. Nici n-am vrut la început,
învăţasem să culeg textele la maşina de scris şi apăruse nebunia cu
calculatorul şi mi-a tot spus: "Hai, pune mâna şi învaţă să lucrezi la
calculator!". Calculator îmi lipsea, în rest aveam de toate, am gândit
eu, dar m-am apropiat, mai mult obligată. Şi mi-a prins foarte bine şi
acum îmi place foarte mult ceea ce fac. Asta mă şi motivează să merg mai
departe: faptul că mai sunt, din când în când, pe o scenă şi faptul că
din mâinile mele ies nişte cărţi.
Ţi-a fost greu să lucrezi cu Adrian Păunescu, despre care se spune că este un om dificil?
Mi-a
fost greu, dar am învăţat foarte, foarte multe lucruri de la el, şi
acum, dacă stăm să ne gândim, cum spunea un coleg de-al meu, decât să
ţipe la mine un tâmpit, mai bine să ţipe un geniu. Am văzut în postura
de şefi, cu acelaşi comportament coleric, şi oameni mai puţin dotaţi de
la Dumnezeu şi cu minte, şi cu bun-simţ. Eu am ales varianta aceasta şi,
atunci când nu am mai putut, am renunţat, pentru că la un moment dat a
devenit extrem de obositor şi nu mai puteam să fac faţă. Dar au fost cam
zece ani.
A fost o vreme când chiar ai locuit la familia Păunescu?
Da,
pentru că am lucrat foarte, foarte mult. Făceam şi turnee, avea în
perioada aceea şi revistă, şi un cotidian, scotea şi câte o carte pe an,
se făceau şi piese. Am început să facem cu Andrei şi casetele
Cenaclului, au ieşit vreo şase casete, chiar am lucrat foarte mult.
Şi în toţi anii aceia a fost povestea de dragoste cu Andrei Păunescu, fiul poetului? Cum a început, cum a fost?
Îmi
amintesc şi cu mare plăcere, şi cu mare durere. Cred că a fost munca
mai întâi. Şi, muncind foarte mult împreună, probabil că mi-am dat seama
că avem aceleaşi valori, iubim aceleaşi lucruri. Nu ştiu cum s-a
întâmplat, dar a fost foarte frumos. Şi foarte dureros pe urmă, sigur că
da. A fost o relaţie la care eu am ţinut foarte mult, a fost o relaţie
de ani întregi şi după care eu nu am mai reuşit să-mi revin, pentru că
am investit foarte mult, am investit tot ce aveam. Şi eu cred că o mare
iubire, de fapt, o construieşti ca pe o casă. Puţini sunt cei care au şi
norocul să o termine. În general, aşa, pe la jumătate, nu mai are omul
material. Iar eu am investit foarte mult şi mi-am dat seama foarte
târziu, după ani buni după ce ne despărţiserăm, că eu aşteptam, de fapt,
să reiau construcţia de acolo de unde o lăsasem. Normal, fiecare iubire
este o altă construcţie. Şi eu nu cred că mai am... nu mai am din ce-o
face. Nu mai am materiale. Dar a fost foarte frumos şi am amintiri pe
care le duc cu mine. Mi-a fost foarte greu. Acum, am rămas foarte buni
prieteni, ceea ce nu credeam că o să se întâmple, pentru că la început
îmi venea să-i crăp capul.
Deduc din ceea ce spui faptul
că tu nu ai fost de acord cu despărţirea voastră. Atunci când investeşti
atât de mult într-o iubire, cum de se întâmplă ca lucrurile să nu poată
fi duse până la capăt?
Nu ştiu, cred că pur şi simplu
s-a terminat. Pur şi simplu, nu mă mai iubea. Mie mi-a fost foarte greu
să accept, sigur că mi-am dorit o iubire pe viaţă şi pe moarte şi... am
fost devastată, pentru că nu puteam înţelege, şi nici o femeie n-o să
poată înţelege vreodată de ce te-a lăsat pe tine şi a luat-o pe alta.
Mi-a fost înfiorător de greu. Nu înţelegeam, nu reuşeam să-mi revin,
credeam c-am să mor de atâta durere. Sigur că n-am murit şi sigur că
mi-am revenit, dar a durat ani buni. Probabil că aşa sunt marile iubiri,
nu ştiu, nu mi-aduc aminte nici din literatură, nici din ce cunosc eu
din viaţă, de una în care să se fi mers până la capăt. Ceva se întâmplă.
Sigur că e multă durere, sigur că e multă nefericire, dar eu zic că e
şi un lucru bun, pentru că, în general, din nefericiri de felul ăsta se
nasc capodopere.
Ai spus că nici o femeie nu poate să înţeleagă de ce el te lasă şi o ia pe alta. Aşa s-a terminat povestea voastră?
Da.
El s-a îndrăgostit de altcineva şi m-a durut foarte tare, bine, m-a
durut totul, dar cu atât mai mult m-a durut faptul că a minţit. Sigur că
mi-ar fi fost foarte greu şi probabil că nu aş fi acceptat nici dacă
mi-ar fi spus, dar să aflu eu singură n-a fost prea plăcut. După atâţia
ani, reuşesc să-mi aduc aminte numai momentele plăcute şi numai
momentele bune, care au fost extraordinar de multe, de frumoase, la
care, chiar dacă n-o să le mai trăiesc, mă gândesc cu drag. Uşor, aşa,
se estompează ceea ce n-a fost plăcut. Se estompează şi durerea, dar nu
trece definitiv, cred că niciodată.
Îmi spui că nu ţi-ai mai revenit niciodată?
Nu
mi-am mai revenit în sensul că n-am mai reuşit să iubesc pe cineva sau
să ţin la cineva atât de mult, încât să-mi doresc să încep o relaţie de
cuplu. Pentru că, repet, atât de frumos era totul, încât mă aşteptam să
reiau lucrurile de acolo de unde rămăseseră, să ne înţelegem din
priviri, să ştim să ne terminăm fraza unul altuia, dar asta nu se poate.
Totul se construieşte din nou, iar o iei de la capăt, de la zero, dacă
vrei să ajungi la comunicarea aceasta despre care îţi vorbesc.
Aţi
construit toate aceste lucruri împreună, cu trudă sau, pur şi simplu,
eraţi doi oameni care vă potriveaţi? Sunt oameni care se înţeleg din
prima clipă, privindu-se ochi în ochi?
Sigur că au
existat compatibilităţi între noi de la bun început, dar eu cred că
trebuie să treacă o perioadă şi să faci nişte lucruri împreună ca să
ştii ce vrea celălalt numai când se uită la tine sau după felul în care
se uită la tine. Astea cred că se fac în timp.
Încercam
să te întreb dacă tu crezi că există oameni făcuţi unul pentru celălalt
şi dacă, într-adevăr prin străduinţă, prin dragoste, şi alţii, care nu
s-au potrivit de la început, ajung să construiască o dragoste mare?
Cred
că sunt valabile amândouă. Cred că există şi oameni care-şi întâlnesc
jumătatea, aşa cum se spune, dar chiar şi acolo trebuie muncit la
relaţia aia. Trebuie investit şi trebuie făcut ceva. Pe de altă parte,
sunt oameni sau cupluri în care, neexistând o mare potriveală de la bun
început, cu anii ajung să ţină unul la celălalt. Sigur că aici intervine
şi obişnuinţa. Obişnuieşti să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu
cineva lângă tine. Şi dintr-o dată nu mai este. E greu şi să te dezveţi.
Eu cred că pot exista ambele variante, adică se pot construi cupluri şi
fără mari potriviri de la bun început, dacă oamenii îşi doresc cu
adevărat. În general, la ce-am văzut în jurul meu, cuplurile care
rezistă foarte mulţi ani sunt cele în care nu e o dragoste cu scântei
sau cu năbădăi, ci, probabil, respectă nişte coduri pe care şi le-au
impus, nişte reguli, şi depinde şi de ce-şi doreşte fiecare, pentru că
sunt femei care spun: "Cum o fi, cum n-o fi, dar să nu fiu singură, să
fiu măritată" sau sunt femei care preferă singurătatea unei astfel de
relaţii.
ATUNCI CĂND IUBEŞTI NU MAI HOTĂRĂŞTI TU CE FACI
Dacă
lucrurile ar fi posibile, ce fel de iubire ai alege, dacă ar fi posibil
să alegi în iubire, ce fel de final ai alege poveştii ăsteia sau uneia
similare?
Nu ştiu dacă noi alegem iubirea şi dacă nu ne
alege ea pe noi. Sinceră să fiu, sigur, îl ştiam pe Andrei de foarte
mulţi ani, de pe vremea Cenaclului "Flacăra", şi niciodată nu mi-a
trecut prin minte că noi doi ne-am putea iubi. Şi uite că, totuşi,
s-a-ntâmplat. Şi a fost o relaţie care a durat ani buni şi în care am
intrat cu destul de multă neîncredere. Pentru că nu, chiar nu-mi
imaginam că voi trăi o mare iubire lângă omul ăsta. Până când m-a prins
flama. Eu nu-mi dau seama exact care a fost momentul, dar sigur că
lucrând, aşa cum am spus, zi de zi la construcţia asta, în fiecare zi
punând câte ceva, un cuvânt, un gest, o atenţie, deja îţi dai seama că
tot sufletul, tot ce eşti tu ai pus în iubirea asta, ţi se schimbă
destinul. Pentru că atunci când iubeşti nu mai hotărăşti tu ce faci.
Atunci când iubeşti cu adevărat faci ceea ce îţi cere iubirea
respectivă. Eu, de exemplu, în perioada în care fiul meu era adolescent,
îmi dădeam seama că are nevoie de mine, dar nu puteam să renunţ la
iubirea aceasta şi nu am renunţat. Relaţiile dintre mine şi băiatul meu
au şi fost destul de reci în perioada aceea. Îmi reproşez că am lipsit
de lângă el. Pe urmă, lucrurile s-au ameliorat, adolescenţa fiind oricum
o perioadă dificilă. Dar aveam de ales: ori să fi plecat de lângă
Andrei şi să renunţ la toată iubirea asta, şi n-am putut, ori.... Am
vrut s-o fac, de vreo două ori, de două ori chiar am plecat, dar n-am
putut să stau departe... N-am putut.
Nu te-ai gândit să faci şi tu un copil?
Ba
da, m-am gândit! Poate că aşa a vrut Dumnezeu, poate că acum e mai bine
că nu s-a întâmplat. Sigur că mi-am dorit foarte mult un copil, pentru
că eram într-o relaţie cu un om pe care îl iubeam foarte mult. N-a fost
să fie...
Dar exact în acea perioadă în care cred că
eraţi împreună el a făcut un copil cu altcineva. Cum ai primit lucrul
acesta, ai găsit o anumită înţelegere?
Nu, nu se poate înţelege şi n-o să înţeleg niciodată. A fost un şoc.
De
obicei, există "binevoitori" care te anunţă: "Măi, fato, vezi că tu
plângi şi te dai cu capul de pereţi şi ăsta mai are puţin...". Ştiam de
femeia respectivă, ştiam că are o relaţie cu ea, ar fi trebuit să-mi
spună, nu ştiam că se ajunsese până aici, şi am aflat... mi-a spus
cineva cu câteva zile înainte de a se naşte acest copil. Sigur că a fost
un şoc. A fost un şoc! Dar asta este, fiecare îşi alege. Eu nu îi fac
lui Andrei nici un reproş, pentru că ştiu că totul se plăteşte la un
moment dat şi nu spun asta pentru că aş dori oarecum să mă răzbun pe el,
Doamne fereşte! A trecut perioada în care făceam scenarii de telenovelă
cum să fac eu rău şi ce să fac, chiar îmi doresc să-i fie bine şi să-şi
găsească liniştea, echilibrul... Îmi doresc să-i fie bine. Dar, pe de
altă parte, sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, totul se
plăteşte sub o formă sau sub altă formă. Şi dacă el a greşit, atunci
este greşeala lui.
De ce crezi că bărbaţii simt nevoia să aibă mai multe relaţii în acelaşi timp, şi de ce unele femei acceptă situaţia de amantă?
Există
şi o legătură între întrebări. Cred că de aia înşală bărbaţii, pentru
că există mereu femei dispuse să fie... ori amante, ori cum s-or mai
numi ele... neveste, amante, secretare sau... Nu ştiu. Mie mi-e foarte
greu să înţeleg şi-mi este şi mai greu să înţeleg de ce un bărbat este
dispus să înşele. Cineva spunea că, prin naştere, nu sunt monogami. Dar e
mai mult decât atât, să minţi pe toată lumea, şi pe amantă, şi pe
nevastă, şi pe iubită, şi pe tine... eu nu înţeleg. E un lucru pe care
eu nu pot să-l fac, aşa că nu-l înţeleg.
Dar de tolerat
ai tolera, ai tolerat sau ai fi tolerat lucrul acesta? Adică ai trece
peste toate şi i-ai spune: "Întoarce-te la mine!" sau, în general, crezi
că aşa trebuie procedat, să tolerezi aceste lucruri ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat?
Nu, cred că nu e bine să treci peste
ele. Eu am mai avut semne şi sigur s-a jurat cu o mână pe inimă şi cu
cealaltă pe Biblie că nu-i adevărat, că, gata, s-a terminat... Eu, de
fapt dacă mi-ascultam mintea, şi nu inima, terminam relaţia cu mult mai
devreme, adică atunci când am simţit prima dată că sunt minţită, că sunt
trădată, atunci ar fi trebuit să pun punct. Este adevărat că m-ar fi
scutit de multă suferinţă, dar nici n-aş mai fi trăit celelalte momente
frumoase pe care le-am trăit. Dar, în clipa în care începe să scârţâie
şi în clipa în care începi să nu mai ai încredere, poate să-ţi promită
de o sută de ori că nu mai e nimic, o dată intrată îndoiala asta, n-o să
iasă niciodată. Şi nici aceea cu care te-a înşelat nu poate sta
liniştită. Mi-e greu să cred că cineva care a înşelat o dată nu mai
înşală şi a doua, şi-a noua, şi-a zecea oară. Nu cred... Probabil că
sunt femei care tolerează. Probabil că şi eu am tolerat nişte bănuieli
pe care le aveam, pentru că, sigur, n-a recunoscut niciodată, până când
nu mai era cazul să recunoască pentru că era clar. Dar simţeam... o
femeie simte. Simţi că e schimbat, simţi că are pe altcineva, nu se
poate, astea se simt. Şi totuşi te amăgeşti... "lasă că poate îl schimb,
că poate îl aduc pe drumul cel bun". Nimeni nu schimbă pe nimeni. Decât
poate, pentru puţină vreme. Dacă omul ăla are interesul să te
cucerească, sigur că pentru o vreme este cum vrei tu. După ce a pus mâna
pe tine îşi revine la forma iniţială.
ÎN MOD NORMAL, MAREA IUBIRE AR TREBUI SĂ FIE ŞI ULTIMA
Crezi că e importantă căsătoria pentru o relaţie?
Este
opţiunea fiecăruia. Sigur că orice femeie îşi doreşte, nu ştiu dacă
neapărat, bucăţica aia de hârtie, că se tot spune că ori cu ea, ori fără
ea, e acelaşi lucru. Nu ştiu dacă e chiar acelaşi lucru. Sigur că se
poate trăi şi fără... Dar dacă e minciună şi în relaţia fără acte... e
un loc destul de mlăştinos în care nu-mi face plăcere să intru, nu e pe
gustul meu. Mie îmi place să fie lucrurile clare. Sigur că nu vreau să
mă ia de nevastă a doua zi după ce ne-am cunoscut, dar când trec nişte
ani într-o relaţie, măcar dacă nu se finalizează printr-o căsătorie,
măcar să nu mă fi înşelat. Îmi place să fie lucrurile foarte clare, şi
acolo nu mai era nimic clar, totul era alunecos. Mă rog, fiecare îşi
alege felul în care vrea să trăiască. Acum, mie mi-e uşor să mă dau
vitează după ce au trecut nişte ani şi după ce, aşa cum am mai spus, s-a
estompat durerea şi a trecut ce-a fost mai rău, dar cred că, în
momentul în care ne-am despărţit, cu toate defectele astea, dacă el nu
ar fi vrut să ne despărţim, aş mai fi rămas, deşi n-ar fi durat. Dar mi
se părea imposibil să mai trăiesc o zi fără el. Bineînţeles că s-a
putut.
Tu, în momentul în care te-ai căsătorit, chiar şi
atunci foarte tânără, cu ce gânduri te-ai căsătorit şi de ce ai
renunţat atât de repede?
Cu gândul că o să fie pe viaţă,
bineînţeles. M-am căsătorit pentru că m-am îndrăgostit şi nu mi-am dat
seama de faptul că noi chiar nu ne potriveam deloc. Andrei a fost omul
cu care m-am potrivit exact în toate privinţele. Cu fostul meu soţ chiar
nu mă potriveam deloc, adică nu exista un lucru pe care să mi-l doresc
eu şi să-l vrea şi el, nu aveam nimic în comun. Şi totuşi m-am
îndrăgostit. A fost un foc de paie, de tinereţe, la 18 ani, când crezi
că, gata, ai găsit marea iubire. Nu este aşa. Nici nu ştiu ce numim
marea iubire... În mod normal, marea iubire ar trebui să fie şi ultima.
Crezi că într-o viaţă de om ai numai o mare iubire însemnată? Tu ai avut o singură iubire însemnată?
Am
avut o singură mare iubire, Andrei. Şi am avut momente în care am fost
îndrăgostită. Relaţii de ani de zile nu am avut. Deci am iubit o singură
dată foarte tare şi am fost îndrăgostită de câteva ori. Posibil să se
poată întâmpla şi a doua mare iubire. Nu ştiu... La mine nu s-a
întâmplat încă şi nu ştiu dacă se va mai întâmpla pentru că, repet, nu
mai am ce investi. Sigur că e destul de greu, eu mă simt bine cu mine,
dar singurătatea e destul de apăsătoare uneori, sunt zile când nu e
tocmai uşor. Sigur că îmi doresc să adorm în braţele cuiva şi să mă
trezesc în braţele cuiva şi să mor în braţele cuiva, dar nu cred că se
va întâmpla, pentru că simt că nu am eu resurse să investesc într-o
iubire.
Nu crezi că-i posibil, uneori, să te lovească un fulger?
Ba da, cred. Şi de acolo, ăla să fie declicul, da, cred. Cine ştie, poate mă pândeşte şi pe mine pe undeva.
Să dea Dumnezeu!
Să
dea Dumnezeu, pentru că iubirea aceasta rămâne totuşi lucrul cel mai
important de pe lume. Şi nu se poate face nimic fără dragoste, nimic
durabil şi viaţa e mai urâtă fără dragoste. Cred că la baza lumii stă
dragostea. La baza tuturor lucrurilor. Dragostea, sub orice formă ar fi
ea.
VIAŢA E SCURTĂ, DAR ZILELE SUNT LUNGI
Acum ceva vreme ai aflat că ai o boală grea şi faci tratament.
De destul de mult timp, de doi ani am aflat că am cancer.
Cum s-a întâmplat asta? Cum ai aflat?
Pur
şi simplu s-a întâmplat. Am început să mă simt rău. Mă simţeam rău de
ceva timp şi am amânat destul de mult să mă duc la un medic, pentru că
am avut şi un an foarte greu în care l-am avut pe tatăl meu aici, în
Bucureşti. L-am operat, mi-a murit un nepot şi... Omul când vrea să-şi
găsească scuze pentru ceva ce n-a făcut, îşi găseşte. Adevărul e că
trebuia să mă duc la medic din prima clipă în care am simţit că nu mi-e
bine. M-am dus destul de târziu şi, după câteva investigaţii, mi-au spus
că am cancer. Sigur că e un şoc pentru toată lumea, în general, când
foloseşti cuvântul "cancer". Când îl foloseşti pentru altcineva, îl
foloseşti ca pe orice alt cuvânt. Mie mi-a venit foarte greu şi să spun
cuvântul. A fost un şoc. Am avut o perioadă de câteva săptămâni în care
am fost năucă, nu înţelegeam nimic, mi-era şi foarte rău. Norocul meu a
fost că am avut foarte, foarte multă lume lângă mine. Foarte mulţi
prieteni, foarte mulţi cunoscuţi, oameni pe care nu i-am văzut nicidată,
dar care prin diverse metode mi-au trimis semnale că se gândesc la mine
şi că o să fie bine şi că o să trec peste asta. Şi-a venit o zi în
care, într-adevăr, mi-am dat seama că nu-mi foloseşte la nimic letargia
în care intrasem şi faptul că... atunci când spui cuvântul "cancer" spui
"gata, mor", sigur că putem muri din orice, nu numai din cancer. În
momentul în care mi-am dat seama că nu-mi ajută la nimic şi că trebuie
să-mi revin şi să stăpânesc eu boala şi nu ea pe mine, în momentul în
care am început să mă simt bine în cap, am început să mă simt bine şi
fizic. E greu, tratamentele sunt chinuitoare, sunt zile în care mi-e
foarte rău, dar, pe de altă parte, viaţa este nemaipomenit de frumoasă.
Faptul că eu mă duc să cânt într-un spectacol în care oamenii se uită la
mine şi nu respiră, faptul că pot să le fac o bucurie părinţilor mei,
faptul că am putut să-l ajut pe băiatul meu să-şi ia, când a împlinit
douăzeci şi cinci de ani, o maşină, faptul că le fac bucurii prietenilor
mei, toate astea adunate mă fac să mă simt bine. Viaţa poate fi scurtă
pentru oricine. Viaţa e, cum spune o vorbă care mi-a plăcut mie foarte
mult: "Viaţa e scurtă, dar zilele sunt lungi". Acum, depinde ce faci cu
zilele pe care ţi le dă Dumnezeu. Poţi să ţi le faci foarte frumoase sau
poţi să nu observi. Paradoxal, faptul că eu m-am îmbolnăvit mi-a
simplificat puţin viaţa. Am dat deoparte tot ceea ce îmi făcea rău şi
m-am concentrat şi mă concentrez pe muzică, pe familia mea, pe prietenii
mei, pe mine, numai pe ceea ce e frumos. Mă duc şi mă plimb. Îmi place
foarte mult să mă duc în locuri aglomerate, îmi place să văd oameni, îmi
place să acult muzică. Viaţa este şi urâtă, e-adevărat, şi frumoasă.
Acum, depinde cu ce te compari. Şi eu cred că în nefericire e bine să te
compari cu unii mai nefericiţi ca tine. Pentru că întotdeauna există
oameni mult mai necăjiţi ca tine. Dacă există ceva bun în a intra
într-un spital este că vezi oameni mult mai grav bolnavi decât tine,
oameni fără speranţă, de aceea e bine ca în nefericire să te compari cu
oameni mai nefericiţi decât tine. Eu sunt recunoscătoare pentru fiecare
zi pe care o apuc şi încerc ca zilele astea lungi care sunt în viaţa
asta scurtă să mi le fac cât pot eu de frumoase.
Nu mă cert, nu
mă bag în lucruri care ştiu că-mi fac bine, mă ţin deoparte de...
oarecum mi s-a selectat şi cercul de oameni lângă care mă simt bine.
Deci mi-e bine, mie mi-e bine. Repet, atunci când conştientizezi că n-o
să mori la şaptezeci de ani, ci s-ar putea să mori la noapte sau mâine
sau poimâine, sigur că nu e o plăcere, dar asta se poate întâmpla şi
dacă n-ai cancer. Din nefericire, avem atâtea exemple de oameni care au
sfârşit mai devreme, încât eu zic că e bine, pentru că am avut o viaţă
plină, în care am făcut ce mi-a plăcut. Am avut o viaţă în care am
iubit, în care am făcut un copil, în care m-am îngrijit de copiii mei,
am avut o viaţă extrem de frumoasă. Am întâlnit oameni nemaipomeniţi. Am
trăit momente nemaipomenite. Deci, n-am de ce să mă plâng. Chiar n-am
de ce să mă plâng.
La un moment dat, ai început
colaborarea cu familia Vulpescu. Cum s-a întâmplat asta şi cum de ai
ajuns atât de apropiată şi de această familie?
Da,
familia Vulpescu, ei sunt ceea ce eu numesc "părinţii mei de Bucureşti".
Când lucram la una dintre publicaţiile lui Adrian Păunescu, nu mai ştiu
la care dintre ele, avea o rubrică şi Romulus Vulpescu şi aşa l-am
cunoscut, iar peste un timp, m-a sunat el şi mi-a zis: "Uite, soţia mea
are o carte, a scris un roman şi nu are cine să culeagă. Am văzut că tu
te pricepi". Între timp, eu încetasem colaborarea cu Adrian Păunescu şi
aşa am început, culegând şi tehnoredactând un roman al Ilenei Vulpescu,
"Arta compromisului". A fost prima carte pe care am făcut-o eu, şi pe
urmă, sigur c-au urmat şi altele. Ei şi-au luat acasă calculatorul, tot
ce le trebuia, pentru că amândoi se deplasează destul de greu, sunt
oameni bătrâni. Romulus şi Ileana Vulpescu sunt părinţii mei de
Bucureşti, sunt nişte oameni extraordinari de la care am învăţat foarte
multe lucruri şi mă bucur dacă după două-trei luni, depinde cât durează,
ţin în mână o carte făcută de mine. Parcă e copilul meu.
Ai avut bani, ai fost săracă, ai suferit pentru faptul că n-ai sau ai avut cât de mult ţi-ai dorit?
Nu,
mulţi n-am avut niciodată şi probabil că n-o să am. Dar am avut
perioade mai bune şi perioade mai rele. În general, nu am murit de
foame, cum se zice, dar am avut şi perioade destul de grele, în care mă
căutam prin toate buzunarele ca să-mi cumpăr pâine. E adevărat că ele nu
au durat mult, dar, în ultima vreme, mi-a mers binişor, adică am
câştigat suficient încât să-mi permit un tratament de un an de zile la
spital, pentru că toată lumea ştie ce înseamnă să intri într-un spital,
de când intri şi până ieşi. Am putut să-mi ajut şi părinţii. Sigur, fără
să-mi permit mari extravaganţe, nu ştiu, dacă ar fi să am foarte mulţi
bani, ceea ce n-o să se întâmple, dar, dacă ar fi să am foarte mulţi
bani, probabil că aş alege o formă de a-i cheltui, încât să se bucure şi
alţii, nu numai eu. Mai întâi familia mea, prietenii mei, nu cred că
m-aş duce eu la hotel de şapte stele să fac baie în cadă de aur. Cu ce
m-ar bucura? Aşa că aş face ceva care m-ar bucura şi pe mine şi pe cei
din jurul meu.
Care sunt lucrurile, în afară de cele de care avem fiziologic nevoie, fără de care nu poţi să trăieşti în viaţă?
Eu
cred că nu aş putea să trăiesc fără muzică. Cred că nu se poate trăi
fără muzică, fără sunet, fără cuvânt, fără cărţi, fără ce te ajută pe
tine spiritual, pentru că, până la urmă, cu asta rămâi. Cred că astea
sunt: muzica, prietenii, familia, cărţile...
Cum îţi
explici că unii oameni sunt atât de bogaţi şi unii atât de săraci? Unii
atât de vizibili şi celebri, şi alţii atât de modeşti şi în umbră?
Eu
cred că depinde foarte mult de scara de valori a fiecăruia. Am cunoscut
oameni care, chiar fiind într-o situaţie financiară destul de precară,
au spus, şi sunt sigură că spuneau adevărul: "Uite, eu nu aş face aşa
ceva nici pentru nu ştiu cât". Ei, sunt oameni care fac cutare lucru
pentru nu ştiu cât. Depinde de ce scară de valori are fiecare. Sigur că
în lumea marilor bogaţi există şi minciună, şi compromisuri, şi sunt
alţi oameni care vor, când pun capul pe pernă, să doarmă liniştiţi.
Chiar dacă am mai puţin, mă mulţumesc cu cât am, pentru că ceea ce ar
rămâne este ceea ce este în noi. Sigur că îţi doreşti un parfum scump,
dar depinde ce eşti dispus să faci pentru el.
Uite, eu ştiu că tu eşti într-o situaţie foarte grea acum, pentru că nu ai casă, locuieşti cu chirie.
Cum este posibil ca un om de valoarea ta, recunoscut ca artist şi
apreciat, să fie într-o astfel de situaţie, după o viaţă de muncă şi de
dăruire?
Este posibil, pe de o parte poate pentru că
eu nu am fost destul de descurcăreaţă sau n-am insistat atunci când
trebuia, sau nu sunt foarte perseverentă, şi, pe de altă parte, din
cauza timpurilor în care trăim, în care toate sunt cu susul în jos.
Pentru că eu nu sunt singurul caz. Ştim că sunt mari actori care trăiesc
din pensii de mizerie, sunt pictori, scriitori şi, în general, oamenii
bătrâni care trăiesc din pensii de un milion. Nu se poate aşa ceva. Nu
se poate ca într-o ţară să existe averi fabuloase în câteva mâini, în
mâinile unor oameni care nu au inventat Microsoft-ul. Au speculat nişte
chestii, au furat, au dat şi-au luat, nu ştiu ce au făcut, că astea sunt
afacerile lor, dar nu mi se pare normal. Într-o societate, nivelul de
trai se vede cel mai bine după diferenţele care sunt între cei bogaţi şi
cei săraci. Sunt înfiorător de mari diferenţele acestea. Şi
inexplicabile. Nu se poate, ceva nu e în regulă. Nu se poate să faci
averi de sute de milioane de euro, nici nu ştiu cu câte zerouri se
scriu, mi-e şi rău numai când mă gândesc, tu nefăcând nimic. Dincolo,
averile se fac din generaţie în generaţie, după nu ştiu câte sute de
ani. Deci, nu e normal şi nu e numai cazul meu, este extrem de multă
lume în situaţia asta şi nu e bine. Şi nu cred că perioada care va veni
va fi una liniştită, pentru că există un moment în care omul nu mai
poate.
Spune-mi, dacă ar fi să-ţi pui o dorinţă şi acest
lucru ar fi să mi se întâmple, ce dorinţă ţi-ai pune? Ceva pentru tine,
nu pentru fiul tău.
Să fiu sănătoasă. Şi dacă nu se mai
poate, pentru că unele lucruri sunt ireversibile, să-mi dea Dumnezeu
puterea să fiu cât mai mult în picioare.
Şi pentru fiul tău, ce-ţi doreşti?
Să
fie sănătos. Mi-am dat seama că este lucrul cel mai important de pe
lume. Toate se pot face, toate se pot rezolva, toate se pot schimba.
Asta este ireversibilă.
Legenda unei tarii ce se numea ROMANIA - Tatiana Stepa&Adrian Paunescu din concert
"Ea cu vocea, eu, la chitară!"
Cătălin Filipoiu, fiul Tatianei, şi-a învins lacrimile, pentru moment, şi a reuşit să zâmbească unor amintiri cu mama sa.
Amintirile despre mama sa îi dau năvală şi toate, absolut toate, au
devenit balsam pentru sufletul lui Cătălin. Fiul artistei a rămas la
Lupeni, în oraşul natal al mamei sale, unde a copilărit alături de
bunici. "Primul dar de la mama, n-am să uit niciodată, a fost o
bicicletă, pe care m-am plimbat cu mare bucurie. Mi-a adus-o chiar de
ziua mea, când am împlinit 3 ani! Împlinisem 6 ani şi tot mă plimbam cu
ea! Mi-a plăcut foarte mult!", spune Cătălin Filipoiu, completând cu un
aspect din copilăria Tatianei: "Mi-a povestit bunică-mea o întâmplare de
când era mama mică. Mama era cea mai mare dintre fraţi şi responsabilă
cu aprovizionarea. La un moment dat bunica a trimis-o să cumpere o
pâine. Îi dăduse 50 de lei. Iar mama a întrebat-o: «Pot să-mi iau şi eu o
«Eugenia»?». «Ia-ţi!», i-a răspuns bunica. A cerut o pâine la magazin,
iar vânzătoarea i-a spus că n-are rest. Fără să stea pe gânduri, mama a
găsit soluţia: «Daţi-mi de rest «Eugenia»!». Şi s-a întors acasă cu o
plasă de Eugenia".
ADUCERI AMINTE
Fiul
artistei şi-a amintit apoi de momentele în care îşi însoţea mama la
serviciu, la mina din Lupeni, unde era angajată la dispecerat şi, copil
fiind, devenise răsfăţatul tuturor colegilor ei. "Când mai crescusem
puţin am mers cu mama şi cu nişte prieteni de familie din Lupeni la
mare. Acolo a venit Ştefan Hruşcă să o viziteze pe mama. Iar eu şi
băiatul familiei care era cu noi eram foarte încântaţi de maşina lui. Un
Oltcit alb. În parcarea hotelului erau numai maşini Dacia şi Oltcit,
dar a lui Ştefan era cea mai faină", spune zâmbind Cătălin.
Chiar
dacă nu cântă în public şi a ales o carieră militară, Cătălin Filipoiu
n-a stat departe de muzică. A îmbrăţişat chitara mamei sale, rămasă la
Lupeni, şi, în ciuda faptului că era destul de şubredă, încet, încet, a
început să desluşească tainele acestui instrument. A găsit prin casă şi o
foaie cu câteva acorduri scrise de Tatiana. "Găsisem o foaie făcută de
mama, cu şase-şapte acorduri, care rămăsese pe acasă. Iar la plictiseală
m-am apucat, să văd ce iese. Asta a fost iniţierea." Acordurile mai
complicate - micile "găselniţe" - i le-a destăinuit Tatiana, apoi i-a
dăruit una dintre chitările sale.
"Întâlnirile noastre de
fiecare dată se încheiau târziu, în noapte. Spuneam bancuri, ne aminteam
fel de fel de lucruri, iar mama ne povestea din turnee. Cum eu am rămas
la Lupeni, nu prea am putut să plec de la serviciu să o însoţesc în
turnee. Am mers însă la spectacolele pe care le-a susţinut în oraşele
din apropiere. Când venea pe acasă, luam chitara şi ea cânta cu vocea.
Eu, la chitară", completează Cătălin Filipoiu.
"Cu ani în urmă,
de Paşti, când eu eram în armată şi nu ne dădeau voie în permisie, mama
mi-a spus: «Cum să stai tu în unitate, de sărbători, să bei şi tu un
pahar de vin!». Lasă, mamă, n-avem voie, i-am spus. Însă ea a venit în
vizită şi a adus o franzelă mică din care scosese miezul şi băgase acolo
o sticlă mică de vin", îşi aminteşte Cătălin.
FOLK YOU 2009!, ULTIMUL SPECTACOL
Tatiana
Stepa a urcat pe scenă cu mare bucurie şi a cântat aşa cum făcea de
fiecare dată. După spectacol i-a adunat în jur pe cei dragi. "În seara
în care a cântat la Folk You! am stat cu mama până târziu. Am povestit
fel de fel de întâmplări. Mama ne-a povestit din nou din turnee. Ba,
chiar îmi vine acum în minte o întâmplare spusă de ea despre o colegă
care în spectacolele Cenaclului Flacăra interpreta o melodie care
începea cu «Foaie verde şi-o sipică». Şi avea o mare teamă ca nu cumva
să spună «Foaie verde şi-o pisică», ceea ce s-a întâmplat de mai multe
ori! Ne-a spus apoi cum a intrat pe scenă şi a cântat o melodie pe
versurile poetului Omar Khayyám. Era perioada în care se vorbea foarte
mult despre Omar Haissam. Iar când a intrat pe scenă, nu şi-a dat seama
şi a spus: "Acum vă prezint un cântec pe versurile poetului Omar
Haissam. După două-trei minute şi-a dat seama ce a spus de fapt!"
La
rândul său, cu mare durere în glas, fratele artistei, Dan Stepa,
reuşeşte să rostească: "Tatiana a avut o inimă de Aur. A reuşit să-i
strângă lângă ea pe oamenii care au iubit-o, şi nu cred că sunt oameni
care n-au iubit-o. N-am fost prea mult timp împreună, pentru că ea de
tânără a plecat în Târgu Mureş, la Şcoala de muzică. Deşi ca şi fraţi
n-am putut sta prea mult timp împreună, n-am avut ocazia, eu am
cunoscut-o bine. I-am cunoscut gândurile, ideile. A încercat să facă
lucrurile de aşa natură ca toţi oamenii să fie pe lângă ea. Eu consider
că, în România, sora mea a făcut ceva pentru muzica folk.
A avut
şi are o voce de aur. Am pierdut ultimul frate, am pierdut-o pe
Tatiana, am rămas singur în Europa şi mi-e greu. Mai am doar nepoţii".
"În
2008, împreună cu prietenii ei i-am organizat o petrecere-surpriză la
Voineasa. Când a intrat în sală şi toată lumea a strigat SURPRIZĂĂĂ!!!, a
fost aşa de şocată încât s-a întors, a ieşit din sală şi s-a ascuns
după uşă."
Cătălin Filipoiu
Tatiana, îngerul cu patru aripi
/Arhivele personală
Nu toţi avem parte de lumină, nu toţi ne bucurăm de iubire, poate
şi pentru că încă nu am învăţat să o dăruim fără să cerem nimic în
schimb. Tatiana Stepa făcea asta zilnic. Şi mai ales Iubea. V-aţi
întrebat vreodată la ce folos pământul? Nu trăim decât în sufletul şi
inimile celor de lângă noi...
Acesta este adevărul pe care Tatiana voia să ni-l spună în cântecele ei.
Dar cine mai are timp de linişte astăzi, de iubire, de muzica aceea
ciudată ce atinge fiecare coardă sufletească, rupând zăgazul lacrimilor
şi ne spune adevărul? Am uitat să visăm, să iubim, să oferim, chiar şi
să primim.
Omul Tatiana, artistul Tatiana, sufletul ei fără
seamăn a avut aici, la noi, pe pământ o misiune. A dăruit din plin tot
ce avea, pe EA. Fiecare a încercat să îndure aşa cum a putut suferinţa
pierderii ei, să-şi înăbuşe lacrimile. La fel ca ea, pentru că nu s-a
plâns niciodată că suferă, că o doare ceva. Nu a lăsat pe nimeni să-i
vadă vreo lacrimă pe obraz. Doar noaptea, perna i le punea la păstrat,
undeva, departe de ochii altora.
A îndurat mult, a râs cât a
putut, s-a bucurat de tot ce i-a dăruit Dumnezeu, a zâmbit, a cântat, a
compus şi a fost binecuvântată, a trăit...
PUTERE ŞI VOINŢĂ
A
descoperit boala în urmă cu cinci ani, a luptat cu ea, a ieşit
biruitoare uneori în câte-o bătălie, dar aceeaşi boală i-a răpit
părinţii şi unul dintre fraţi. Abia atunci a lăsat garda jos şi a fost
răpusă la rându-i. Şi-a dorit să cânte la malul mării, la Folk You!. A
fost cântecul ei de lebădă. Puţini dintre noi, în afară de ea, au crezut
că ar fi în stare. Dar ea a crezut în acest vis, pentru care trăise în
ultimele luni, s-a rugat pentru el şi Dumnezeu a mai binecuvântat-o o
dată. Ce-a fost acolo ştim cu toţii... o mare de oameni la picioarele
ei, apoi, în picioare, cântând cu ea, strigându-i numele, vibrând o dată
cu sufletul ei, care pentru ei trăise şi cărora se dăruia pentru ultima
oară. Fericirea i-a inundat chipul şi inima... În ochi a apărut acea
lumină, doar a ei... Îşi împlinise visul... cântase. Ne-a îmbrăţişat cu
glasul ei o ultimă dată la malul mării, la 31 iulie! A ars pe scenă,
ne-a dăruit cu o generozitate pe care doar marii artişti o au, tot ce
mai rămăsese viaţă în ea. Se pregătea să-şi pună aripi de drum. "La
spectacol a fost prezent şi băiatul ei, Cătălin", spune Lae, unul dintre
prietenii Tatianei. "A avut acolo tot ce iubea mai mult pe lume:
cântecul, marea şi pe Cătălin.
I-am cerut să lase chitara
deoparte când vom urca pe scenă. Mi se părea o povară imensă chitara
aceea devenită mult prea mare pentru ea. Îi spuneam: «Păi, bine Tatiană,
la ce vin cu tine acolo, nu să cânt eu cu chitara?». Şi urma felul ei
aparte de a pune lucrurile la punct: «Măi, băiatule» (era cu doi ani mai
mare decât mine), «toată viaţa am cântat cu chitara pe scenă, n-o să-mi
spui tu acuma cum să cânt». Şi a apărut în faţa tuturor aşa cum a vrut:
cu chitara de gât şi cu capul sus. Dumnezeu i-a dat putere să cânte în
momentele acelea. Doi oameni au făcut lucruri remarcabile pentru ca
Tatiana să poată fi onorată cum se cuvine, ca un adevărat artist şi Om,
pe ultimul drum. Sigur că au fost mai mulţi, însă vreau să îl numesc
întâi pe Marius Tucă, atât pentru ocazia oferită Tatianei de a cânta la
Folk You, cât şi pentru eforturile absolut formidabile de a rezolva o
sumă de probleme după trecerea ei în nefiinţă. Cel de-al doilea este
P.S. Părinte Varsanufie, duhovnicul Tatianei. Îi cer iertare pentru că
ştiu că nu îi place să fie menţionat, însă rolul în viaţa ei a fost
important. I-a oferit sprijin şi echilibru în timpul vieţii cu sfaturile
sale duhovniceşti şi trebuie spus că a făcut multe, foarte multe pentru
ca Tatiana să fie condusă pe ultimul drum aşa cum se cuvenea.
Amândurora le transmit din partea celor care au iubit-o pe Tatiana Stepa
mulţumiri din toată inima. Ce va fi în viaţa de apoi vom vedea fiecare
la momentul potrivit. Ce pot spune cu siguranţă este că au trăit îngeri
printre noi. Tatiana este dovada. Acum doar s-a înălţat", a încheiat
Lae. Brânduşa, Cristina, Diana, Nicole, Sorina, Brânduşa Simion, Mirela
şi Bogdan, Liana, Daria, Camelia, Mădălina, familia Florian şi Lae.
Prietenii ei sunt mulţi, nu pot intra într-un spaţiu atât de restrâns
precum acesta. Nu se supără, pentru că se vorbeşte şi în numele lor.
Iubirea este un liant al sufletelor şi ei ştiu bine asta.
Ediţie de Colecţie cu dublu CD, într-un nou format
La
40 de zile de la plecarea ei într-o lume mai bună, Tatiana va fi
omagiată de prieteni şi colegi în cadrul unui spectacol care se numeşte -
"Cântec pentru Tatiana". Evenimentul va avea loc la data de 16
septembrie, ora 19:00, la Casa
de Cultură din Mizil. Cei care vor cânta pentru Tatiana sunt Vasile
Şeicaru, Victor Socaciu, Mircea Vintilă, Ducu Bertzi, Magda Puşkaş şi
Vali Moldovan, Emeric Imre, Nicu Alifantis, Raul Cârstea şi Constantin
Niculae şi George Nicolescu. Spectacolul este organizat de Primăria
oraşului Mizil şi Fundaţia culturală "Om bun", iar biletele se găsesc la
Casa de Cultură a sindicatelor din Ploieşti şi la Casa de Cultură din
Mizil. Preţul unui bilet este de 30 RON. Numărul 100 al Ediţiei de
Colecţie va apărea la 14 septembrie însoţit de două CD-uri care conţin
toate cântecele Tatianei. Primiţi un dar de preţ: 36 de melodii ale
minunatei artiste. Toate drepturile care vor rezulta din vânzarea
acestui dublu album vor ajunge la fiul Tatianei Stepa, Cătălin Filipoiu.
"Un
înger cu patru aripi: una pentru ea, una pentru cei pe care îi iubeşte,
una pentru cântec şi fanii ei şi ultima pentru cei care au plecat de
lângă ea într-o lume mai bună. Am pierdut o minune şi mi s-a dăruit un
înger!"
Liana Rucsanda prietenă
Înmormântarea nevăzută a Tatianei Stepa
Luni, 10 august 2009, la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, a avut
loc slujba religioasă de înmormântare a unei alte privighetori a
cântecului românesc: Tatiana Stepa. Slujba a fost oficiată de această
dată de peste 20 de preoţi, care, în memoria celei care a adus bucurie
în atâtea inimi cu cântecul ei, au cântat şi ei parcă mai frumos ca
niciodată.
La finele slujbei, o parte din cei care au fost atinşi de acest mesager
ceresc au ţinut, pe rând, câte o cuvântare de mulţumire pentru tot ce au
primit de la ea. Au ţinut să precizeze că, în ciuda tuturor
suferinţelor trăite, în ciuda poverii pe care a dus-o pe umeri, fie
singură, fie ajutată de cei dragi, Tatiana Stepa a fost întotdeauna un
om vesel, optimist, plin de o forţă vitală care a ajutat-o să privească
mereu înainte, mereu către următoarea cântare în care avea să dăruiască
oamenilor din nou, pe tavă, toată inima ei.
Apoi, în sunetul
asurzitor al zecilor de claxoane ce însoţeau cortegiul funerar, a urmat
drumul către Cimitirul Bellu, unde, pe Aleea Artiştilor, a fost condus
trupul Tatianei, spre a-şi găsi odihna în mijlocul prietenilor care-i
sunt acum vecini. La toate acestea au participat atât familia şi
prietenii, cât şi oameni care nu au cunoscut-o personal, dar au
ascultat-o, au tremurat, au râs şi au plâns prin cântecele ei şi au
trăit cu sentimentul că Tatiana i-a cunoscut şi a împărtăşit cu ei o
parte din viaţă. Au fost prezenţi la slujba de înmormântare şi artişti
români de valoare, scriitori, cantautori sau actori..., dar ei nu au
venit acolo pentru a "fi văzuţi", ci pentru a-şi plânge în tihnă iubita
prietenă.
Însă partea nevăzută a acestui eveniment este
înmormântarea ce are loc în sufletele celor care au cunoscut-o şi au
trăit cu Tatiana Stepa, înmormântare care a început acum ceva ani şi
care nu se poate finaliza. Partea nevăzută se desfăşoară ca o dramatică
simfonie departe de ochii lumii şi de camerele de luat vederi, din
lacrimi vărsate cu încleştare pe la colţuri sau plâns deznădăjduit în
aşternut, în casa
care nu va mai fi niciodată la fel, din scrâşnet de dinţi şi un pahar
de whisky băut noaptea, târziu, în întunericul camerei, ascultându-i
melodiile, din ajutoare secrete, mici sau mai mari, dăruite de oameni
pentru care dispariţia ei fizică lasă un hău imens, de neînlocuit...
E
adevărat, X-ulescule, n-o să te mai poţi trezi cu ea dimineaţa, n-o
să-i mai auzi vocea strigându-ţi numele. N-o să-i mai primeşti zâmbetul
şi glasul blând, n-o să-ţi mai facă ceai şi n-o să mai gătească pentru
tine. Tatiana nu se va mai întoarce acasă de-acum şi n-o să-i mai simţi
mirosul prin camere. Ea n-o să-ţi mai povestească de cât de mândră e de
fiul ei, cât îi e de dor de fratele ei sau de cine ştie ce bucurii sau
suferinţă i-a mai pricinuit vreun om care a avut privilegiul să-i treacă
la un moment dat prin viaţă.
Tatiana nu te va mai chema de-acum
la o seară de cântat la chitară şi voie bună. N-o să-ţi mai răspundă
de-acum la telefon... Şi toate astea te vor durea în fiecare zi din ce
în ce mai mult. Tu nu poţi s-o înmormântezi în sufletul tău; nu poţi s-o
laşi înghiţită de pământ. Ştii că trupul ei este acolo, l-ai văzut
pierzându-se sub capacul sicriului şi acoperit de ţărână, dar ea este
mai mult decât un trup. Şi eşti un norocos, pentru că, dincolo de
imaginea vie pe care i-o păstrezi în suflet, dincolo de pozele cu ea şi
amintirea tuturor clipelor petrecute împreună, dincolo de hainele ei şi
obiectele alese de ea, pe care încă le mai ai în casă, Tatiana Stepa
ţi-a mai lăsat ceva: "Vă las cântecele mele".
Câţi dintre cei care au pierdut pe cineva drag au norocul să primească şi acest dar?
Dar nici nu trebuie s-o înmormântezi în sufletul tău.
Şi
să nu te îndoieşti o clipă că, în timp ce tu plângi pentru că îţi
lipsesc toate astea, ea este acolo, cu tine, şi te îmbrăţişează cu
aripile ei de înger. Tatiana Stepa, mai "plâng ochii cei albaştri ai lui
Dumnezeu"? Nu ştim noi încă, dar ştim că, nedumeriţi, curaţi şi atât de
tineri..., plâng ochii cei albaştri ai fiului tău. Să te odihneşti în
pace, Tatiana!
Cântec pentru Tatiana
Karina Knapek/Jurnalul Naţional
Liniştea de după-amiază de august fierbinte din curtea Mănăstirii
Radu Vodă a fost spartă de claxoane. Tatiana Stepa, înconjurată de
familie, prieteni, colegi şi simpli iubitori ai muzicii ei, a fost
condusă la locul unde se va odihni în sfârşit.
"Nu mai plânge, Tatiana nu vrea să plângă nimeni!", aşa era încurajată
una dintre prietenele Tatianei Stepa, care simţea că durerea nu o mai
lasă să respire. Mănăstirea Radu Vodă era neîncăpătoare pentru prietenii
veniţi să asculte slujba pentru Tatiana, poate cea mai frumoasă din
câte mi-au fost date să aud până acum. Un sobor de preoţi a cântat la
unison cu îngerii pentru ca sufletul Tatianei să primească odihna şi să
fie veşnic pomenit.
Au fost mulţi cei care au vrut să-i fie
alături pe acest ultim drum, în afară de familia compusă din Cătălin,
fiul ei, şi Dan, fratele ei. Prieteni şi colegi de breaslă precum Maria
Gheorghiu, Alina Manole, Ducu Bertzi şi Magda Puşkaş, Andrei Păunescu,
pe chipul căruia puteai citi durerea împietrită. Au venit de departe să
fie alături de Tatiana, Florin Săsărman, Augustin Frăţilă, Vali Şerban,
Raul Cârstea, Mihai Napu, Ion Chiriac, Constantin Neculaie, Madălina
Amon, Gogu Vanghele, Tică Lumânare (de la grupul Karma din Giurgiu), iar
la priveghiul de la Ateneul Român şi-au luat rămas-bun Zoia Alecu,
Vasile Şeicaru şi Victor Socaciu.
Toate prietenele Tatianei
plângeau fără să se poată opri, îşi şopteau una alteia "Cum trecem peste
ziua de astăzi?". Liana, Brânduşa, Cristina, Diana, Nicole, Sorina,
Brânduşa Simion, Mirela şi Bogdan, Camelia, Mădălina, familia Florian se
încurajau unii pe alţii. Ei au fost cei dintâi care au ascultat
"Testamentul" Tatianei în liniştea casei rămase fără stăpână de acum.
Cântecul Tatianei numit "Cântec pentru prieteni" este testamentul ei. Ea
le-a cântat lor, prietenilor ei, lăsându-le ca unică moştenire
"Cântecele" ei. De aceea, determinarea lor de a-i susţine nemurirea la
fel de vertical, precum a fost Tatiana de-a lungul vieţii, nu te poate
lăsa indiferent.
S-a vorbit despre omul Tatiana, despre artistul
Tatiana, despre sufletul ei nepereche... Fiecare a încercat să îndure
aşa cum a putut suferinţa pierderii ei, să-şi înăbuşe lacrimile, de
teamă ca nu cumva Tatiana să vadă. Ea, care nu s-a plâns niciodată că
suferă, că o doare ceva, ea, care nu a lăsat pe nimeni să-i vadă vreo
lacrimă pe obraz. A îndurat mult, a râs cât a putut, s-a bucurat de tot
ce i-a dăruit Dumnezeu, a zâmbit, a cântat, a compus şi a fost
binecuvântată, a trăit...
SPECTACOLUL CONTINUĂ
A
descoperit boala în urmă cu cinci ani, a luptat cu ea, a ieşit
biruitoare uneori în câte-o bătălie, dar aceeaşi boală i-a răpit
părinţii şi unul dintre fraţi. Abia atunci a lăsat garda jos şi a fost
răpusă la rându-i. Şi-a dorit să cânte la malul mării, la Folk You!. La
ultima discuţie cu ea mi-a mărturisit că nu concepe să nu fie prezentă
la Vama Veche. Cinci luni a îndurat doar ca să ajungă la festivalul ce-i
era atât de drag.
A reuşit, iar la înmormântare, cei dragi
vorbeau numai despre fericirea ei, fericirea de a le cânta celor veniţi
să o asculte. Maria Gheorghiu şoptea printre lacrimi: "Ştiţi, înainte ca
Tatiana să cânte la Folk You! se pregătea să vină furtuna. Chiar voiam
să-i anunţ pe cei prezenţi să nu plece că vom relua spectacolul după ce
va ploua, dar când a urcat Tatiana pe scenă au fugit toţi norii. Nu i-au
rezistat.
Când Tatiana cântă la malul mării, cerul e
senin şi marea liniştită". Puţină lume ştie că Tatiana Stepa ne-a fost
colegă la Jurnalul Naţional. Şi mai puţină lume ştie cât de mare i-a
fost bucuria atunci când ziarul la care a lucrat i-a dedicat o Ediţie de
Colecţie chiar în urmă cu un an.
După ce slujba de la Radu Vodă
a luat sfârşit, aplauzele au răsunat în liniştea mănăstirii. Drumul
spre Cimitirul Bellu a fost mult prea rapid, spuneau prietenii. Soarele
strălucea pe cerul senin, de unde Tatiana le zâmbea celor veniţi să-i
spună rămas-bun.
Decenţă, bun-simţ, seriozitate, linişte... Aşa
poate fi caracterizată după-amiaza în care a fost înmormântată Tatiana
Stepa. Nu s-a vorbit tare, nu s-au rupt flori şi nici nu s-au călcat
morminte doar pentru o fotografie sau o simplă privire. Nu s-au auzit
decât glasurile preoţilor cântând "Veşnica pomenire" şi "Hristos a
Înviat", aplauzele care au acoperit durerosul sunet al pământului ce-şi
lua zidirea înapoi şi cântecul "Copaci fără pădure" ce răsuna din
piepturile prietenelor ei, care au fost cu ea tot acest drum, preluat de
toţi cei prezenţi în Cimitirul Bellu.
Noni Ene, cel dintâi elev al Tatianei, era mulţumit că a reuşit să ajungă la înmormântare. "Nu se putea să nu fiu aici.
Nu aveam cum să nu o conduc pe ultimul drum."
Maria
Gheorghiu şi prietenele Tatianei şoptesc: "Fugi, du-te şi aşterne pe
hârtie sufletul Tatianei! Du-te şi spune cum a fost... Du-te şi spune că
telefonul Tatianei vibrează şi acum. Primeşte mesaje şi acum".
Ce
ştim sigur e că de atâta lipsă nisipul va striga după Tatiana anul
viitor la Folk You!, de atâta dor, marea va ţipa şi ea. Nouă ne rămân
cântecele ei...
De la Poarta Sărutului
"Suntem la cea de-a VIII-a ediţie a Festivalului Naţional de Folk
POARTA SĂRUTULUI. Aici TATIANA a fost o permanentă. Nu a lipsit la nici
una dintre ediţiile anterioare. Publicul din Târgu Jiu o aştepta şi anul
acesta. Sigur că prin cântecele ei, va fi aici, alături de noi, colegii
şi prietenii ei Cristian Buică, Dan Vana, Emeric Imre, Ioan Onişor,
Adrian Ivaniţchi, Vasile Şeicaru, Maria Gheorghiu, Sorin Minghiat şi
ceilalţi participanţi. Şi nu numai atât, duminică, la ceremoniile
dedicate lui Mihai Viteazul din Poiana lui Mihai de pe muntele Valcan,
am aprins o lumânare şi în memoria ei.
Promitem ca melodiile şi versurile cântecelor Tatianei să ne
însoţească pretutindeni. Iar lecţia de optimism care a însemnat viaţa ei
să o putem preda şi noi mai departe. Îţi mulţumim, Tatiana!"
Părinţii de Bucureşti
Karina Knapek/Jurnalul Naţional
Lacrimile-s multe, cuvintele sărace, acum, la despărţirea de
Tatiana. Ileana şi Romulus Vulpescu vorbesc despre cea pe care au
considerat-o copilul lor.
Jurnalul Naţional: Tatiana obişnuia să spună că Ileana şi
Romulus Vulpescu sunt părinţii ei de Bucureşti. După ce părinţii ei
naturali n-au mai fost, spunea că dumneavoastră sînteţi părinţii ei...
Ileana
Vulpescu: Noi am considerat-o într-adevăr ca pe un copil al nostru. Era
o fiinţă atît de deschisă pentru învăţătură... Rar am văzut un om atît
de dispus să se informeze... N-ar fi scos un cuvînt fără să ştie exact
că-l spune corect. Era o fiinţă remarcabilă ca inteligenţă, ca umor, de o
demnitate, de o discreţie, de un curaj şi de un spirit de sacrificiu
extraordinare...
Romulus Vulpescu: Ai zis "era"... Vorbim de ea
la trecut... Ştiu, ştiu, ştiu, e îngrozitor şi asta mă înnebuneşte. E
inevitabil... A spune despre ea acum "este" pare o glumă năroadă...
Vorbim deja despre cineva care a fost şi care nu mai este, deşi este! Ea
rămîne prin glas, prin tot ce spunea Ileana - demnitate, seriozitate,
umor.
I.V.: Era de un perfecţionism rar, tot ce făcea voia să fie
fără cusur. Cu cîtă grijă îşi pregătea fiecare spectacol! Dorea în
permanenţă să-nveţe cîte ceva... În primul rînd, cred c-a fost cea mai
bună elevă a vieţii. A învăţat să-ndure fără să crîcnească. În toată
durerea de-acuma, am o mîngîiere: că ea, un copil de miner, născut în
Valea Jiului, ajunge să-şi treacă ultimele clipe prin această lume acolo
unde-a meritat, la Ateneul Român... Pentru mine asta e o mîngîiere şi o
simt ca pe-o mîndrie personală. Viaţa a fost atît de crudă cu ea, tot
timpul se ruga la Dumnezeu să nu moară ea înaintea părinţilor ei, pe
care moartea ei i-ar fi distrus. Rugămintea asta Dumnezeu i-a
ascultat-o. Cînd ştiam cît este de bolnavă, cînd o vedeam cum lua
chitara aia care avea de trei ori greutatea ei şi cum vedeam că umblă
prin toată ţara să cînte, ca să strîngă un ban pentru familia ei... Era
atît de devotată familiei ei, cu atîta respect vorbea despre părinţi, cu
atîta dragoste despre copilul ei... Dumnezeu a avut milă să-i ia
înaintea ei... Atît a muncit această fiinţă, fără să se plîngă. Îi
spuneam: "Tatiana, mă dor atîtea, dar nici nu-ndrăznesc să mă plîng,
faţă de tine!". Şi-ntr-adevăr, n-aveam dreptul să mă plîng faţă de
suferinţa ei şi faţă de modul cum a îndurat-o. N-am auzit-o o dată măcar
să se vaiete. Înainte cu o zi de ultima internare-n spital, pentru
operaţia după care s-a sfîrşit, îmi spunea cît de încîntată a fost c-a
fost la Vama Veche... A fost cîntecul ei de lebădă... A vorbit atît de
frumos despre ce-a fost acolo, era aşa de senină...
Ea ştia că e pentru ultima oară, am văzut asta-n ochii ei, cum a-ncercat să ne cuprindă pe toţi cu privirea...
I.V.:
Ea ştia... dar nu voia să necăjească pe nimeni... A ştiut încă de la
prima operaţie, dar îşi păstra acest curaj pentru cei din jurul ei.
Cînd aţi văzut-o ultima oară?
I.V.:
Acum vreo lună, cînd a venit pe la noi împreună cu o prietenă. Ea
spunea: "N-am avut noroc în viaţă decît de oameni!". Într-adevăr, a avut
parte de prieteni de un devotament extraordinar. Citez doar două nume,
Sorina şi Mirela. Dar la ea, la spital, era mereu plin de lume...
R.V.:
Iarăşi fac o paranteză: fiica noastră, Ioana, a spus: "Ce se va-ntîmpla
cu Luckey?". Luckey e pisica ei, la care Tatiana ţinea atîta... Ei
bine, prietenele ei au spus că vor avea grijă de ea.
I.V.:
Tatiana vorbea cu atîta afecţiune de medicii care o îngrijeau, nu reţin
chiar toate numele, dar îmi aduc aminte de doctorul Stoian, de
profesorul Florea, de generalul Timaru, de un medic căruia-i ţin minte
doar numele mic, Andrei... Avea atîta respect pentru ei şi se gîndea la
viaţa lor foarte grea...
R.V.: Aceşti oameni nu primeau bani. Cel
puţin, nu de la ea... Şi Tatiana zicea: "Mai aveţi cărţi?". Cărţi
scrise de noi, culese de ea... Şi eu m-am mirat: "Cum, vor ei versuri
de-ale mele?". Zice: "Oho, şi versuri, şi proză...". Ne făcea plăcere să
le dăruim cărţi medicilor care au îngrijit-o, ne simţeam onoraţi.
I.V.:
Era un om profund recunoscător faţă de orice gest făcea cineva faţă de
ea. Aprecia oamenii şi după cum se comportau cu ea, şi după cum se
comportau în general. Totul aprecia după sufletul ei atît de încercat şi
atît de generos...
Tatiana a compus muzică pe versurile
dumneavoastră, domnule Vulpescu. Cum a fost, din punctul acesta de
vedere, colaborarea poet/muzician? Vă cerea sfatul?
R.V.: Da, sigur. Noi eram destul de duri unul cu altul... Cînd o "zbîrceam", mă "socrea"...
I.V.:
Eu o consideram pe Tatiana singura autoritate asupra bărbatului meu!
Cînd voiam să obţin ceva de la el, o rugam pe Tatiana: "Te rog, fă ceva,
intervino în favoarea mea!". Şi ea, fără să mai întrebe ceva, făcea...
Ea era primul meu cititor. Aşteptam cu inima cît un purice să-mi spună
ce părere are. A fost cel mai competent critic al meu. Abia aşteptam să
văd ce spune Tatiana după ce citeşte. Prindeam aripi dacă spunea că-i
place! Era o persoană cu un gust desăvîrşit! Cu un spirit de observaţie
extraordinar! Îmi şi atrăgea atenţia unde detecta cacofonii,
repetiţii...
"În viaţa asta am iubit şi am fost iubită"
Există ceva ce nu ştiţi despre ea?
I.V.: Era o persoană atît de discretă... Cu viaţa ei, cu viaţa altora... Avea o imensă înţelegere faţă de oameni...
Ceea ce unii oameni n-au avut faţă de ea...
I.V.:
Atunci cînd devii persoană publică, se găsesc mulţi care s-arunce cu
lături în tine... Numai că Dumnezeu a întărit-o şi nu-i mai lua în
seamă. Dar viaţa a fost atît de dură cu ea, încît îşi dădea seama că
toate astea-s fleacuri. Un om care s-a născut şi a crescut în puf judecă
altfel decît unul încercat...
Credeţi c-a plecat împăcată?
I.V.:
Împăcată... În sensul că părinţii ei s-au dus înaintea ei şi că ea a
făcut tot ce a putut pentru ei şi pentru fratele ei, care s-a prăpădit
şi el la 42 de ani... Împăcată că băiatul ei şi-a găsit o profesie, că
face o facultate, că are lîngă el o fată foarte bună, pe Alina, pe care
Tatiana o iubea ca pe copilul ei... Pentru astea da, a plecat împăcată,
mulţumită. Şi acest ultim festival de la Vama Veche i-a adus o mare
mulţumire. Ea spunea aşa: "Ei, în viaţa asta am iubit, am fost iubită,
ce să mai cer de la viaţă?". Şi n-a mai cerut... În orice caz, viaţa a
fost foarte crudă cu ea, pentru că dacă tot era vorba să nu-i dea
Dumnezeu zile cît ar fi trebuit, măcar să nu-i fi dat atîtea suferinţe
cîte i-a dat... Am mai zis o dată, într-un interviu pentru Jurnalul
Naţional, în legătură cu Tatiana, că dacă aş fi Dumnezeu, pe lîngă
darurile pe care i le-am dat, i-aş da şi ceva noroc... Poţi să fii
genial şi să fii foarte, foarte nefericit... Dar ea era o fiinţă care
para, ştia aşa de bine să-ţi dea impresia că totul e în regulă,
echilibrat... Or, nu era aşa...
R.V.: Vreau să spun că m-a
deranjat teribil faptul că la toate posturile de televiziune, în loc să
se spună ceva de genul "o boală necruţătoare", au simţit nevoia să
localizeze cancerul... Mi se pare o cruzime-n plus... Odios...
I.V.:
Mi se pare aşa de insalubru să intri aşa, în viaţa omului... Ferentarii
noştri sunt Camera Lorzilor pe lîngă ce se-ntîmplă-n presă... Şi
Clinton, şi acea nefericită prinţesă Diana şi acum Michael Jackson... Să
nu ţii seama că omul ăla nu se mai poate apăra şi să spui orice despre
el... Fiecare are o cămăruţă-n sufletul lui în care nu pătrunzi...
Să sperăm că-n viaţa ei, măcar acum, nu va mai pătrunde nimeni...
I.V.:
Vreau să mai spun că Tatiana era un om care ţinea enorm la acest popor.
Fiecare vorbă rea despre poporul român o durea ca un pumnal înfipt în
ea. Odată, cineva a spus "aceşti suboameni". Vorbea despre mineri...
Tatiana s-a făcut foc. Ea, fiică de miner, a spus că acolo, la mină,
aveau stand de cărţi, pe care tatăl ei le cumpăra şi făcuse bibliotecă-n
casă. "Să nu credeţi că acolo, la mină, trăiam ca nişte sălbatici!"
Avea o mare stimă faţă de părinţii ei, oameni simpli, plini de bun-simţ.
Ceea ce iarăşi mi-a plăcut întotdeauna la ea era rectitudinea morală.
Niciodată n-a vorbit ceva decît de bine despre Cenaclul Flacăra şi
despre Adrian Păunescu. A făcut parte dintre oamenii curajoşi, care
şi-au păstrat şira spinării, nu şi-au "întors cojocul pe dos". N-am
auzit-o niciodată, de câte ori a fost chemată la televiziune, decît să
aibă cele mai frumoase amintiri despre Cenaclul Flacăra şi cea mai
frumoasă preţuire faţă de Adrian Păunescu. Am apreciat foarte mult
atitudinea pe care a avut-o faţă de un trecut pe care a încercat să-l
restabilească în adevărul lui. Adică, nu să se spună nişte poveşti
despre un om pentru că aşa e la modă şi "să-ţi întorci cojocul". Asta
înseamnă să ai caracter.
Mor actorii
Ce se-ntâmplă seamănă teribil
Unui zbor cu foarte multe goluri:
În această ţară mor actorii
Regretaţi de propriile roluri.
Tineri şi bătrâni, la garderobă
Vin să-şi lase cea din urmă haină,
Programaţi să intre în spitale
Ca să poată să se stingă-n taină.
Nu mai vor aplauze şi bisuri,
Nu mai vor sufleori, lumini şi farduri,
Ar mai zăbovi doar ca să-şi rupă
Propriile afişe de pe garduri.
Mor actorii părăsiţi de public,
Teatrul însuşi este o fantomă
Şi la catafalc le stau de gardă
Rolurile care intră-n comă.
Ne-au făcut să plângem şi să râdem,
În momente bune sau mizere,
Astăzi, cu privirea zăvorâtă,
Ei îşi joacă ultima tăcere.
Ce ciudat, acum, când mor actorii,
Tragedia ce-au jucat-o moare,
Pentru a afla că fără dânşii
Tragedia noastră e mai mare.
Câinii morţii reîncep să latre,
Cinici, pofticioşi, nerăbdători,
Se tot sting luminile în teatre,
Noapte bună, domnilor actori!
10 octombrie 2008,
pe drumul Bucureşti - Ploieşti - Mizil
O
ultimă piesă pe care Tatiana a compus-o pe versurile poetului Adrian
Păunescu se numeşte în mod prevestitor "Mor actorii". Melodia poate fi
ascultată la adresa http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tatiana-ultima-tacere-517268.html.
Respirând 13 clipe printre Copacii fără pădure
Relaţia mea cu Tatiana a fost chiar ca o viaţă de om. Sentimentul
care mă încearcă nu este numai că a murit cineva drag, ci că a murit o
bucată din viaţa mea, a murit o bucată din mine, pentru că am avut ani
şi ani împreună cu Tatiana în tot felul de împrejurări, de la familie
până la scenă, de la presă până la carte, de la prietenie până la tot ce
înseamnă apropierea între bărbat şi femeie.
Chiar dacă prin absurd am vrea, nu am mai putea să ne scoatem unul pe
altul din viaţa celuilalt - deşi ea s-a grăbit să termine această viaţă
la numai 46 de ani. Rămân toţi anii apropierii noastre, ai depărtărilor
noastre, ai cărţilor şi ai cântecelor noastre, în care eu sau ea ne
auzim în piesele celuilalt. Şi mai rămân câteva scrisori, filme şi poze,
care păreau o operă deschisă.
Până în ultimele zile în care am vorbit şi în care i-am propus ca să-i dau energie şi speranţă, un proiect
în domeniul cărţii, până şi în ultimele clipe ea avea nădejdea că a
treia operaţie din ultimele cinci luni va fi cu succes, spunea că face
operaţia şi apoi ne apucăm de toate, şi de înregistrări, şi de cărţi din
nou, pentru că deşi îi este foarte rău, inuman de rău, are nădejdea că o
să fie bine. Ea chiar a sperat până în ultima clipă, mai mult chiar
decât noi cei din jur, care o vedeam topindu-se pe zi ce trece.
PERFORMANŢĂ UMANĂ
Tatiana
a avut pe măsură ce au trecut anii, şi-a transformat vocea dintr-o voce
de performanţă tehnică într-o voce de performanţă umană, o voce plină
nu numai de profesionalism muzical, ci şi încărcată de dramatism, de
trăire.
Cu cât era mai nefericită, cu cât era mai singură cu
atât cântecele ei se încărcau de tragedia vieţii. Până la urmă de
tragedia morţii.
Între singurătatea fizică şi singurătatea sufletească este o diferenţă capitală.
Poţi
să fii înconjurat de o mulţime de oameni, prieteni chiar, şi să te
simţi singur. Ea era singură deşi era înconjurată de sute de iubitori ai
muzicii şi această întâlnire cu lumea care de fapt nu se întâlnea decât
cu ea însăşi. Pendula între aceste două extreme, singurătatea paradoxal
înconjurată de lume şi cealaltă latură, apropierea de oameni fără să
simtă totuşi fericire.
ULTIMA PIESĂ
O
ultimă piesă pe care a compus-o împreună cu principalul ei partener de
compoziţie, tatăl meu, au scris-o acum câteva luni, se numeşte în mod
prevestitor "Mor actorii". A înregistrat-o, cu ceva dificultăţi,
promiţând că, după operaţia pentru care se pregătea, se va reface şi va
veni să încercăm o variantă mai bună. Am încercat atunci să tragem şi "A
fost cândva o ţară", dar, după o strofă şi un refren, Tatiana nu a mai
avut suficient aer în plămâni să finalizăm piesa. A rămas pe altă dată.
Care nu va mai veni. Iată că promisiunea că va reveni nu am putut să o
onorăm nici ea, nici eu ca să continuăm acea serie de înregistrări.
Dar cântecul există.
Am
fost la Vama Veche, nu m-am întâlnit cu ea anul acesta. Eu am cântat în
prima zi, ea în a doua, dar am vorbit la telefon şi am vorbit şi cu
prietenele ei care au însoţit-o mai ales în ultimii ani de suferinţă şi
au ajutat-o, am fost cu toţii stupefiaţi la modul pozitiv că a stat mai
mult de o jumătate de oră pe scenă deşi ea nu mai avea decât o suflare
să dea.
A fost de necrezut că a participat la Folk You!, au
fost de necrezut multe dintre lucrurile pe care le-a făcut şi în muzică,
şi în viaţă, faptul că s-a luptat zi de zi cu lipsa de sprijin din
partea celor care o puteau ajuta. Ea a murit fără să poată avea o casă a
ei, plimbându-se dintr-o chirie în alta şi cu o condiţie materială mult sub ceea ce un artist de nivelul ei ar trebui să aibă.
Ea
nu a lăsat multe cântece ca moştenire, a lăsat un prim album, care este
şi cel mai bun numit "Copaci fără pădure", apoi a realizat un al doilea
album de 13 numit chiar aşa, "13 clipe", şi de aici încolo câteva
înregistrări în pregătirea unui alt album. Cantitativ, Tatiana nu a
făcut foarte multe, nu a lucrat foarte mult, dar ceea ce a lucrat a
lucrat profund şi bine. Doar "Copaci fără pădure" să fi făcut cântecul
acesta şi ar fi fost suficient, dar cele câteva zeci de cântece ale ei,
plus cele câteva mii de spectacole la care a participat şi alte cântece
cu Magda Puşkaş în formaţia Partaj înseamnă o operă completă chiar dacă
nu foarte numeroasă, foarte bogată cantitativ.
MINUNATĂ FEMEIE, COLEGĂ ŞI PRIETENĂ
Două
cuvinte nu, dar în două trunchiuri de cuvinte vă pot spune că Tatiana a
fost o minunată femeie şi o minunată prietenă şi colegă. Eu am
cunoscut-o în ambele situaţii şi sunt bucuros, sunt onorat că a făcut
parte din viaţa mea şi am făcut parte din viaţa ei, împreună am făcut
cântece, ne-am provocat cântece şi versuri, am făcut atâtea spectacole.
De aici încolo pot analiza, pot să-şi dea cu părerea cei care primesc
arta ei. Eu am făcut parte din viaţa ei şi atunci mi-e şi mai greu să
fiu obiectiv. Nici nu am cum să fiu obiectiv în privinţa Tatianei Stepa.
Mi se răsuceşte, tot mai adânc, în creier, ca o gheară, gândul
că nu trebuie să amânăm nimic din ceea ce putem face sau din ceea ce
putem trăi frumos.
Pentru că nu rămânem decât cu ceea ce trăim
aşa cum se cuvine şi nu ne supravieţuieşte decât ceea ce avem puterea să
construim autentic, la timp.
Sora folkului de cântec şi de suflet
Marin Raica/Jurnalul Naţional
Colegii şi prietenii Tatianei îşi găsesc cu greu cuvintele, printre
lacrimi, printre gânduri, printre întâmplări devenite de-acum amintiri.
VICTOR SOCACIU
"O dată cu dispariţia ei am pierdut
una dintre cele mai «tragice» voci pe care le-a avut vreodată folkul
românesc. Ne va lipsi, cu siguranţă, căci a fost una dintre marile
talente feminine, o voce deosebită pe care o regretăm cu toţii. Era un
caracter foarte puternic. Am încercat să o sprijinim, fiecare cum a
putut, însă de multe ori ea era cea care ne îmbărbăta. S-a stins prea
devreme, însă a lăsat în urmă o carieră frumoasă şi o adevărată arhivă
de cântece de mare sensibilitate, cu o încărcătură emoţională unică, cum
numai vocea ei a putut să transmită marelui public".
MAGDALENA PUŞCAŞ
"Cuvintele
sunt prea goale şi prea puţine... Sunt încă foarte marcată. O dată cu
ea s-a încheiat şi o perioadă din viaţa mea. Un om extraordinar, care a
ars intens într-un timp foarte scurt... Ne-a dăruit cântecul ei,
tinereţea ei, practic toată viaţa ei. În fiecare dintre noi rămâne o
bucăţică din sufletul ei, prin intermediul pieselor pe care ni le-a
dăruit. A fost sora mea de suflet, sora mea mai mică. Atât timp cât
drumurile vieţii ni s-au intersectat, ne-am împărţit şi bucurii, şi
necazuri. Apoi, ea a venit în Bucureşti, s-a simţit singură până când a
întâlnit câteva prietene care au sprijinit-o, iar noi ne-am ajutat de la
distanţă... Din păcate a rămas fără părinţii ei, din păcate noi am
rămas acum fără ea... Parcă nu-mi vine să cred că acum o săptămână, cu
doar şapte zile în urmă deci, am cântat împreună la Folk You! Am putea
spune multe, am putea scrie multe, şi tot ar fi prea puţin...
Sentimentele nu se pot scrie, se pot doar trăi. Singurul lucru bun este
că, în drumul ei spre cer, s-a dus cu aplauze. Publicul a aplaudat-o
sincer şi din inimă la ultimul ei recital. Ne-am marcat viaţa reciproc,
rămâne sora mea de suflet şi de cântec".
MARIA MAGDALENA DĂNĂILĂ
"Nu
mai departe de acum câteva zile, la Festivalul Folk You! îmi aşteptam
rândul să urc pe scenă. Dar nu mă simţeam deloc bine, îmi era chiar
foarte rău. Îmi era frică să nu leşin şi să cad, mi-a trecut prin minte
să renunţ. Cum stăteam aşa şi mă gândeam ce să fac, a urcat Tatiana pe
scenă şi a început să cânte. Mă uitam şi nu-mi venea să cred câtă forţă,
cât zbucium, cât de puternică este, îmi spuneam să-mi fie ruşine dacă
mi-a trecut măcar prin gând să spun că nu pot să cânt în acea seară,
când în faţa mea era o forţă supranaturală. Asta m-a motivat, mi-am spus
că trebuie să mă adun şi să cânt orice ar fi. Deşi mi-a fost destul de
greu, am reuşit să fac faţă. Am încercat să-i calc pe urme Tatianei încă
din copilărie, când m-am hotărât să-i urmez exemplul. I-am învăţat
toate cântecele, pe la 8-9 ani ştiam piesele ei. Când i-am povestit
surorii mele acum câţiva ani că am cunoscut-o personal pe Tatiana şi că
am cântat pe aceeaşi scenă cu ea, aproape că nu-i venea să credă. S-a
convins când a văzut fotografiile şi înregistrările. Mă tot întreb cum a
reuşit să treacă peste toate şi mă tot gândesc la faptul că folkiştii,
în general, sunt nişte oameni încercaţi"...
MARIA GHEORGHIU
"La
Festivalul Folk You! pe care l-am prezentat, am îmbrăţişat-o după
recitalul ei şi n-am putut să nu mă mir cât de firav era trupul ei...
Noi n-am vorbit niciodată despre boala ei. Ea a fost cea de la care îmi
luam tăria în momentele în care îmi era greu. Mă gândeam la ea şi îmi
spuneam că problemele mele sunt atât de minore în comparaţie cu cele ale
ei... Pierzând-o pe ea am pierdut o parte din echilibrul meu. I-am
scris chiar de curând un cântec, l-am compus acum două săptămâni, iar
refrenul e aşa: «Îmi pun aripi de drum / Numai lui mă supun / Drumul e
lung, greu de parcurs / Şi de nu voi putea să mă apropii de o stea/ Am
să cred că cerul e prea sus»...".
Tocmai când era să te strig, Tatiana!
Dragos Stoica/Jurnalul Naţional
Pentru ea viaţa n-a fost şi nici nu este chiar un noian de bucurii,
da' un câmp cu flori de maci tot e! A zâmbit de la început mai rar
decât poate că şi-ar fi dorit, dar când vorbeai cu ea, dacă erai atent,
vedeai lumina în ochii ei ca o văpaie!
Am cunoscut-o acum mai bine de 25 de ani, pe atunci când era o puştoaică
şi cânta aproape orice, şi cânta foarte bine, doar că o nuanţă de acord
minor era în vocea ei. O atrăgeau cântecele triste, care în gura ei
sunau extraordinar. Despre acea fatalitate asumată era vorba în legătură
cu vocea ei, şi încă mai este! Nu demult, acum câteva luni în urmă,
când vorbeam stând foarte aproape de ea, undeva într-o cabină de
artişti, înainte de un spectacol, mi-a spus privind în jos... "mie viaţa
mi-a dat de dus mai multe tristeţi decât bucurii, dar dacă Dumnezeu
vrea aşa, atunci aşa să fie... poate are şi pentru mine un plan, poate
nu mă prind eu, dar ştie El ce face!"... apoi şi-a ridicat privirea şi
m-a privit adânc în ochi, a zâmbit, zâmbetul ei atât de rar pe faţa
tristă, atât de expresivă, şi totuşi atât de luminoasă, atât de
luminoasă! Despre ea, despre muzica ei, odată, o ziaristă a scris că ar
fi una depresivă! Am înţeles perfect ce a simţit când a citit, pentru că
şi despre mine s-a scris şi încă se scrie uneori în acest mod, dar
numai de oameni care n-au timp să stea la un concert până la sfârşit,
care înţeleg mai puţin din cântec, sau care poate nici nu vin în sală,
scriu aşa, să fie ceva scris! Ca şi când muzica ar trebui să fie numai
veselie, distracţie, ritm alert şi o veşnică invitaţie la dans. Să nu
credeţi că Tatiana nu s-a şi bucurat de viaţă, nu s-a şi jucat, nu s-a
şi distrat! Le-a făcut pe toate ca orice om, dar dintr-o dată a început
să piardă câte ceva, ba o fiinţă dragă, ba un vis pe care ea l-a crezut
prea îndrăzneţ, ba o altă fiinţă dragă... într-o zi a aflat că e
bolnavă, şi la început n-a crezut, apoi a început să se obişnuiască cu
gândul! Despre boala ei n-a vorbit niciodată pentru că nu credea în ea,
boala asta îi lua din timp şi ea ştia că are multe de făcut.
VOCE PROFUNDĂ
Acum
trei ani şi jumătate am primit de pe YouTube, de la cineva, un fragment
din filmul "Cenaclul Flacăra". În acel fragment apăreau în relanti
majoritatea artiştilor preocupaţi mai mult de gândurile lor cele mai
intime, cele mai dragi. Apărea acolo, într-o imagine de câteva secunde,
şi Gabi a mea. Din spate, de undeva, se auzea o voce venită parcă din
altă lume, foarte potrivită pentru acea secvenţă din film... "foaie
verde spic de pâine/ dac-aş şti că mor ca mâine/ mi-aş face-o casă de
piatră/ ca moartea să nu răzbată/ au, au, au, inimă, au/...". Vocea ei,
vocea Tatianei atât de frumoasă, atât de profundă, atât de tulburătoare!
N-a ştiut ce-i moda, n-au preocupat-o ultimele tendinţe în materie de
vestimentaţie, ca noi toţi din generaţia aceea... noi care am dat
naştere fără să ne dăm seama prea bine, la modă... "pur şi simplu", cum
spunea chiar Păunescu, poetul! Când apare pe scenă se face deodată
linişte. Rareori cântă aşezată pe un scaun... scaunul folkistului, ea
rămâne în picioare pe tot parcursul recitalului, închide ochii şi intră
în starea ei, stare pe care nu-şi propune să o explice nimănui, nu-şi
propune să vorbească niciodată despre ea... Tatiana cântă şi atât, ce
urmează la final e treaba publicului. Să rămână fiecare cu ce a
ascultat, cu ce a simţit, cu ce a vibrat. Ea revine de fiecare dată pe
scenă pentru că aşa vor spectatorii! Revine şi cântă atât cât vor
oamenii!
"Spune-mi pădure cu frunza rară/ Unde-i iubirea de astă
vară/"... de unde ştiu eu vocea asta? Am vorbit acum câteva zile...
mi-e atât de dor de ea! Când cânt "Antiprimăvara", un loc rămâne gol de
ceva vreme la microfonul din dreapta... eu încă te aştept Tatiana, poate
chiar în vara asta... pentru că mi-ai promis!
Vasile Şeicaru a
scris aceste rânduri la 26 iulie, cu doar două săptămâni înainte de
Festivalul Folk You! A aşteptat-o, ca în ediţiile trecute, însă Tatiana a
plecat imediat după recitalul ei. Astfel, microfonul din dreapta lui
Vale va rămâne pentru totdeauna gol...
Pe curând, rămas bun Tatiana!
Dragoş Stoica/Jurnalul Naţional
Niciodată n-o să uit cea mai frumoasă cameră a hotelului Forum din
Costineşti, unde am stat cu Tatiana, la ediţia cu nr. 2 a festivalului
Folk You! Cea mai frumoasă nu pentru că ar fi avut vedere panoramică
spre mare şi spre Golful Francez - deşi avea - ci pentru că o locuia,
vremelnic, Tatiana.
Folkista cu cei mai frumoşi ochi verzi pe care i-am văzut vreodată. De
culoarea copacilor fără pădure. Ţin minte că mereu întreba dacă
deranjează cu ceva: cu chitara la care exersa în surdină, cu peruca pe
care-o purta şi când dormea (ca s-ascundă unul dintre parşivele efecte
secundare ale citostaticelor), cu aroma parfumului cu care se dădea...
Poeme... Ea-însăşi era un poem. Cum să mă fi deranjat? O iubeam pe
Tatiana cu toată fiinţa mea şi n-am crezut că o altă persoană atât de
dragă mie o să-mi moară înainte. E probabil ceva aidoma sentimentului pe
care-l au părinţii faţă de copiii lor, la gândul că ar putea să le
supravieţuiască... Nu ştiu să explic, mi-e groază să fiu patetică, simt
nevoia de superlative la adresa ei şi-mi vin în minte toate versurile
din cântecele care i s-ar potrivi... "Şi te iubesc cu milă şi cu
groază"... "Ninge sfânt şi păgân/, Numai ochii de rămân/ Despărţirea s-o
mai vadă"... Numai ochii rămăseseră de Tatiana, la ultimul Folk You!
Frumoşii ei ochi verzi. Şi sufletul ei mare şi bun. Şi vocea. Ca pe
vremuri: caldă, puternică, răscolitoare. "Dar te-aş mai strânge-n braţe
pentru ultima oară/ Să-ţi aduci aminte cum a fost". Sâmbătă, 31 august,
am strâns-o-n braţe pentru ultima oară pe Tatiana. Să-mi aduc aminte cum
a fost...
A fost o plajă plină, în picioare, cântând o dată cu
ea "Copaci fără pădure". Plângeam toţi, dar nu voiam să ne ştergem
lacrimile, pentru că a nu fura din timpul rămas ca s-o vedem. Cântam cu
glasul, dansam cu sufletul... "Sufletele noaste dansau nevăzute într-o
lume concretă...". Dacă-n ediţiile precedente îşi încheia recitalurile
cu cuvintele "ne despărţim în această seară, în această vară şi, poate,
în această viaţă", de data asta, Tatiana a spus "ne despărţim în această
seară de vară spunând că, «Totuşi, există iubire»". "Şi totuşi, există
iubire/, şi totuşi există blestem/, dau lumii dau lumii de ştire/,
iubesc, am curaj şi mă tem". Nu ştiu cu gândul la cine a compus Adrian
Păunescu aceste versuri, dar ştiu că parcă pentru Tatiana ar fi fost
scrise...
REGINA NOPŢILOR DE FOLK
Îmi vin în minte flashuri cu ea. Ne-am cunoscut în casa
"părinţilor ei de Bucureşti", aşa cum obişnuia să le spună Ilenei şi
lui Romulus Vulpescu. Era nu demult, pe vremea când mai avea "părinţi pe
Pământ, nu în gând". Înainte de primul Folk You!
Ce multe s-au
întâmplat de-atunci! Ai ei s-au dus, unul după celălalt, "trăgându-l"
parcă după ei şi pe fratele Tatianei... Nici Nera, căţeluşa Vulpeştilor,
pe care Tatiana o hrănea din palmă cu orice poftea necuvântătoarea, nu
mai e... "De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?".
Mi-a rămas
întipărită nu ştiu pe unde, dar e-n mine, pe undeva, amintirea Tatianei
pe vaporul care ne aducea la Jurilovca de la Gura Portiţei, într-una din
nopţile magice ale primei ediţii Folk You!, unde Tatiana s-a dăruit pe
sine total, necondiţionat... Mirosul ăla de lac dulce amestecat cu cel
al mării, luna plină adumbrită de nori, reflectată-n apă şi-n ochii
Tatianei, care căpătaseră luciri stranii la 3:00 dimineaţa, după vraja
din ajun... Doamne, aşa vreau să mi-o amintesc, mi-am zis. Ca pe
regina-nopţii. "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin
care trece albă regina-nopţii moartă/"...
Am sperat să nu mai
vină clipa despărţirii de Tatiana. Poate nici n-a venit. E un soi de
rămas bun, pentru că ea n-a murit. N-avea cum. Numele ei e dăruire şi
trăieşte în fiecare din noi. "Nici nu pot nimic să-ţi spun/ Pe curând
sau rămas bun /Apăru, numai nu,/ La adio tu/".
"Testament" la malul mării
"Mă-ntorc
la tine, Mare Neagră/ la malul tău mă închin şi tac / Că numai tu vei
şti să vindeci / Ce nu mai are nici un leac / Te strig de dincolo de
moarte / La ţărmul tău să mă primeşti / să mă asculţi şi-apoi tăcută /
să scriem pe nisip poveşti // Mare Neagră, vrei să vii / Să speli zările
lumeşti / Dă-ne suflet de copii / Dacă ne mai iu-beşti / Mare Neagră
vrei să vii / Să speli zările lumeşti / Dă-ne suflet de copiii / Dacă ne
mai iubeşti / Dacă ne mai iubeşti... // Te rog pe tine Mare Neagră /
Cum l-aş ruga pe Dumnezeu / Să ştergi cu valurile tale / Şi lacrima din
gândul meu/ Şi, Doamne, cât eşti de frumoasă / Şi mie cât de dor mi-a
fost / Se-aşterne cântecul pe valuri / să-mi fie ... şi adăpost // Mare
Neagră, vrei să vii / Să speli zările lumeşti / Dă-ne suflet de copii /
Dacă ne mai iubeşti / Mare Neagră, vrei să vii / Să speli zările lumeşti
/ Dă-ne suflet de copii / Dacă ne mai iubeşti / Dacă ne mai iubeşti /
Dacă ne mai iubeşti...". Această piesă, intitulată "Rugă la Marea
Neagră", sună ca un testament. Doar acum, pentru că Tatiana nu mai e. A
scris acest cântec anul trecut, când nu ne-am fi gândit că ni-l va cânta
de undeva, de Dincolo... împreună cu Moţu Pittiş...
Tatiana, pune o vorbă bunăla Dumnezeu, pentru noi!
A
încetat din viaţă Tatiana Stepa. Ultima coardă a trupului ei firav ca o
cutie de vioară s-a rupt, după o lungă încordare. Din ianuarie se
pregătea să cânte la Folk You! A trăit o jumătate de an cu gândul şi cu
speranţa de a mai urca o dată pe scenă. Şi a urcat... A fost cântecul ei
de lebădă, ultima amintire pe care a lăsat-o publicului, care a cântat
şi el, o dată cu ea, în picioare. Se întâmpla acum doar o săptămână, la
Folk You! Am putea spune (şi o să spunem, bineînţeles, pentru că ăsta e
adevărul - şi protocolul) că au rămas cântecele ei nemuritoare... Aşa se
spune despre toţi artiştii mari care ne părăsesc. Dar adevărul este
incomplet, pentru că nu spune nimic despre durerea pe care o lasă în
urmă moartea Tatianei. Pentru că vocea ei adevărată, vie, respiraţia ei
caldă, glumele, autoironiile, nu mai sunt. "Nu-i adevărat că am cântat
bine, a fost publicul mişto" - spunea ea, în urmă cu un an, tot la Folk
You! Nu-i adevărat, Tatiana, am vrea să-i mai spunem o dată, ai fost
extraordinară! Am vrea să-i spunem, dar nu mai avem cui... Astă
primăvară, înaintea uneia din multele intervenţii chirurgicale, a venit
la ea în salon un preot, un mitropolit, ca s-o spovedească. "Ce-i
părinte, ai venit să pui o vorbă pentru mine, sus?" - l-a întrebat
Tatiana, privindu-l cu ochii aceia mari, în care nu ghiceai niciodată
dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Acum nu mai este nevoie să pună
cineva o vorbă bună pentru ea, pentru că s-a dus personal la
Doamne-Doamne. Se uită la la noi şi - cine ştie? - poate zâmbeşte. Iar
noi, oportunişti şi ingraţi cum suntem, încă îi mai cerem ceva, încă o
mai rugăm, ştiind bine că n-o să ne refuze: Tatiana, când te vezi cu
Dumnezeu, pune o vorbă bună şi pentru noi. Sau mai bine cântă-i ceva şi
va înţelege!... (Miron Manega)
"O umbră laşi, / O umbră ai, /
Şi sus şi jos, / În iad sau rai. Când te-am văzut că pleci / Târziu, în
noaptea grea, / Pe loc, din om, m-aş fi făcut zăvor. / De lacrimile
seci / Obrazul îngheţa, / Să nu devii fântâna tuturor.
Dar n-am
ajuns la timp / Şi uşa s-a deschis, / Te-ai dus şi ştiu că n-o să vii
'napoi. / În lacrimi mă preschimb, / Trecând din plâns în vis, / Să văd
dac-a rămas ceva din noi.
Şi tot ce sfânt fusese / Păgân a
devenit, / Din cer coboară înc-un heruvim. / Un biet păianjen ţese / Pe
patul părăsit, / Te chem cu trupul nostru să-l strivim"
Andrei Păunescu - cantautor
Tatiana Stepa a murit în această dimineaţa
Cunoscuta interpretă de muzică folk Tatiana Stepa a decedat în
această dimineaţă la un Spitalul Militar Central din Bucureşti. Vedeta a
suferit în jurul orei 6.00 o puternică comoţie cerebrală pentru ca în
jurul orei 8.00 să fie deconectată de la aparate. Vedeta, care suferea
de cancer de col uterin, avea doar 46 de ani.În urmă cu o săptămână
Tatiana Stepa a fost una dintre vedetele festivalului de muzică folk
"Folk You". Printre piesele sale cele mai cunoscute se numără "Copaci
fără pădure", "Dă, Doamne, iarnă", "Galbenă gutuie", "Femeia de lut"
etc.
Conform doctorului Ioan Sârbu, "Tatiana Stepa a venit în februarie la
Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde s-a constatat că boala era
extinsă în organism. În data de 4 august, ea a fost internată de
urgenţă, pentru că boala afectase mai multe organe".
Tatiana a
început să cânte încă de la grădiniţă. În copilărie, ea a urmat cursuri
de balet, vioară şi pian. A studiat vioara opt ani, ca instrument
principal. A absolvit "Liceul de Arhitectură" din Bucureşti, care a fost
şi primul loc unde a auzit muzică folk. Pentru că a studiat vioara
mulţi ani, nu i-a fost greu să înveţe să cânte la chitară. În septembrie
1982, pe stadionul din Făgăraş, a debutat în Cenaclul Flacăra, cu un
cântec intitulat "Şi-am să-mi fac o doină", rămânând în componenţa
cenaclului până în anul 1985.
Din 1992 şi până în anul 1996,
Stepa a fost membră a Cenaclului "Totuşi Iubirea", participând la sute
de spectacole. După interdicţia din 1985 a Cenaclului Flacăra şi a ei ca
artistă, a lucrat vreme de 11 ani în mina Lupeni, apoi, ca
tehnoredactor de carte, la Bucureşti.
Din anul 1996 şi până în
prezent, Tatiana Stepa a susţinut sute de spectacole pe majoritatea
scenelor marilor oraşe din România, Italia, Germania, Franţa, Republica
Moldova, Bulgaria. A compus muzică atât pe versuri proprii, cât şi pe
ale unor poeţi din literatura universală şi română: Federico García
Lorca, Serghei Esenin, Adrian Păunescu, Lucian Blaga, Elena Farago.
Lumină la malul mării
Există în viaţă momente, oameni şi întîmplări care-ţi schimbă destinul. Muzica Tatianei Stepa a schimbat multe destine...
Există în viaţă momente, oameni şi întîmplări care-ţi schimbă destinul. Muzica Tatianei Stepa a schimbat multe destine...
Festivalul Folk You! de anul acesta a fost aşteptat cu sufletul la gură
de sute de oameni dornici de emoţia reîntîlnirii cu acest gen de muzică.
Voiau să simtă, să respire, să asculte, să trăiască pe nisipul de la
Vama Veche ce au trăit şi au simţit în atîţia ani la cenaclu înainte… Să
scrii despre Folk You! înseamnă să descrii o zi de august toridă, cu
nori urmăriţi de vînt şi o mare albastră dornică să îmbrăţişeze… Să
scrii despre Folk You! înseamnă să vorbeşti despre vîntul ce mîngîie,
cîntă, zboară, aleargă, plînge sau ţipă. Să scrii despre Folk You!
înseamnă să te avînţi în hăţişul din coama fetelor de pe plajă, venite
să adune polen de iubire în petalele sufletelor lor. Să scrii despre
Folk…
"LUNĂ PĂTRATĂ". Pe şoseaua ce parcă te obligă să apeşi
pedala de acceleraţie, maşini erau cîtă frunză şi iarbă şi unele au
aceeaşi destinaţie: Vama Veche. O lumină albastră se iţea la malul
mării. Acea lumină albastră era scena Folk You!, scena vieţii parcă,
scena pe care o fată cu suflet de foc, Alina Manole, cînta despre "Luna
ei pătrată" şi îi determina pe spectatori să aplaude şi să cînte o dată
cu ea. Pe nisipul călduţ ca o promisiune de viitor, în spatele scenei
erau instrumente, cabluri şi lumini, două corturi, Maria Gheorghiu,
Adrian Ivaniţchi, Dinu Olăraşu, Mircea Baniciu, Adriana Ausch şi,
imposibil de trecut cu vederea, Marcela Saftiuc... Îţi zici "ce bine!",
parcă ai din nou 16 ani şi aplauzi frenetic, fericit că ţi-a reuşit
călătoria în timp...
CUVINTE DE TANDREŢE. În întunericul unui cort, o
siluetă demnă atrage atenţia. E o femeie frumoasă, din ai cărei ochi se
risipeşte omenia. În clipa în care mintea ta caută febril un răspuns,
aceeaşi lumină albastră a scenei dezvăluie identitatea ei. Tatiana
Stepa... fata cu ochii de culoarea copacilor fără pădure... Draga
jumătate de Partaj, căreia în liceu îi fredonai toate cîntecele. Cea
care a sădit timp de generaţii în mintea celorlalţi cuvinte de
tandreţe, culegînd roade minunate. Cuvintele pot schimba vieţi. Aşa s-a
întîmplat şi cu melodiile Tatianei Stepa. Ele vin din inimă şi trezesc
sentimente puternice în noi, cei cărora le sînt adresate.
Amazoana. Cineva anunţă că urmează să cînte Tatiana Stepa şi un ropot de
aplauze te trezeşte din reverie. Iubită, adorată de spectatori e
Tatiana. Toţi îi stau alături, toţi vor să o mîngîie, toţi vor să cînte
alături de ea. O mare artistă care luptă cu energie de amazoană pentru
dreptul ei la viaţă. Toţi cei de pe plajă se încăpăţînează să creadă în
această femeie puternică şi în creaţia ei, sub calda adiere a brizei
mării... Doamna muzicii folk trece – toată lumea ştie, nu e un secret –
printr-o grea încercare. Pe Tatiana nu o mai afectează lucrurile
mărunte. Analizele-i ies cînd bune, cînd proaste şi între două serii de
citostatice mai dă un recital care îi lasă pe toţi fără respiraţie şi
face din fiecare zi obişnuită una perfectă sau măcar una specială.
RĂBDARE. În lumina lunii apare silueta Tatianei. Cu
chitara în mîini aşteaptă răbdătoare să urce pe scenă. Născută la 21
aprilie 1963 la Lupeni, Tatiana e serioasă, prea serioasă. Frămîntările
ei nu trec de chipul închis ermetic. Nimic nu răzbate la suprafaţă.
Merge puţin. Se opreşte după doar cîţiva paşi. Dă fiori tuturor celor
care o ascultă, pentru că ei ştiu prin ce trece, de aceea o admiră, o
ajută, o iubesc. Magda Puşkaş e pe scenă şi cîntă, poate prea mult, spun
unele guri rele de pe plajă. Se simte nerăbdarea spectatorilor. Vor să o
audă pe Tatiana. Doar ea e calmă, demnă, aşteaptă ca şi cînd ar avea
tot timpul din lume să urce treptele spre scenă.
PĂRERI ŞI UIMIRI. E greu să scrii despre trăirile şi
freamătul de pe plajă. Tatiana urcă scările ca o regină, avînd-o alături
pe cea mai bună prietenă, chitara. "Haideţi să cîntăm!", se aude o
şoaptă despre care la început ai crezut că este un val care s-a spart de
ţărm. Cum să descrii vocea care izvorăşte parcă din afundul mării şi
atinge adîncuri de suflet... vocea Tatianei?! Vocea ei inconfundabilă,
care ilustrează atît de bine zbuciumul sufletesc şi care dă strălucire
scenei cu lumini albastre.
Întreb o fată care stă cu umărul lipit de prietena ei şi căreia i-am
văzut buzele şoptind versurile cîntecului Tatianei Stepa şi aflu că se
numeşte Mihaela Brumă, 20 de ani, din Constanţa. "Îţi place? Ce ştii
despre Tatiana Stepa?" "Sigur. Cine nu o ştie pe Tatiana?! Ştiu multe
despre ea. Am crescut ascultînd-o. Părinţii mei aşa s-au cunoscut. La
Cenaclu. Şi de la ei am aflat cum era înainte, pe vremea lui Ceauşescu.
În casa
noastră se cînta mereu. Am înţeles că muzica mă poate bucura, mă poate
întrista, mă poate alina. Sînt fericită că o pot vedea pe Tatiana Stepa
cîntînd şi cel mai mult mă bucură că am reuşit să ajung şi anul acesta
la Folk You!. Ce idee minunată au avut cei de la Jurnalul... Să-i vezi
pe Baniciu, pe Vintilă, pe Adriana Ausch, pe Baţu cîntînd pe plajă, la
doi paşi de tine. Ce poate fi mai minunat! Iar pe Tatiana o admir pentru
curajul cu care luptă cu durerea, cu boala, cu viaţa. Sînt alături de
ea."
Marin Mihalache din Lupeni, un tînăr înalt şi cu plete, aude discuţia şi
intervine: "Tatiana este din Lupeni, nu ştiţi! Şi eu sînt de acolo.
Tatiana Stepa este cea mai frumoasă voce a folkului românesc, a
înfruntat greutăţile vieţii cu îndrăzneală de bărbat. Am venit a treia
oară la festival. E cool".
La doi paşi de scenă, două doamne ascultă vrăjite despre "copacii fără
pădure". Păşind ca o pisică pe nisipul fierbinte ajung pînă la ele şi
întreb: "Cine e doamna care cîntă?". Se întorc absolut uimite spre mine
şi răspund: "Cum adică? E Tatiana Stepa. Toată lumea o ştie. De unde
vii, de pe lună?". Mă retrag încet, parcă le-am ars cu fierul roşu. Apoi
mă răzgîndesc şi fac cîţiva paşi să aud ce spun. "Auzi tu ignoranţă. Să
nu ştii cine este pe scenă. Cum este posibil? Tinerii din ziua de
azi"... comentează cele două doamne ale căror nume nu am reuşit să le
aflu.
"Tatiana este o gură de aer proaspăt, o aducere-aminte a faptului că
sîntem liberi şi că trebuie să avem curajul de a ne exprima exact aşa
cum vrem, cum simţim. Tatiana este minunată, ca de obicei. Cum să nu o
admiri pentru forţa şi curajul de care dă dovadă. Cred că muzica ei nu e
doar muzică, este şi poezie. O cunosc de mult pe Tatiana, o consider
una dintre cele mai bune şi inspirate folkiste", spune un domn pe nume
Vasile Tatulici din Mangalia, fără nici o legătură de rudenie cu alt
Tatulici, celebru. Simplă coincidenţă de nume.
MINUNEA. Obosit şi sătul probabil de hărmălaia plajei
mustind de tineri şi manele care te îndeamnă să dai din buric, un băiat
cu un rucsac în spate se opreşte nedumerit lîngă standul Jurnalului
Naţional. Nu ştie ce se întîmplă. "Cum adică e Folk You? Ce înseamnă
Folk You?" Era la fel de uimit ca în faţa unui apus de soare. "Ce fel
de muzică mai e şi chestia asta, folk?", pare a spune privirea lui.
Bineînţeles că imediat se discută subiectul şi se dezbate tema
tineretului care a uitat de tot ce înseamnă valoare. Bietul băiat este
salvat de nebunia creată pe moment în jurul lui de cele două doamne,
care îi arată un loc unde poate să asculte în linişte. Tatiana cînta...
Emil asculta. Emil Muşat, de 17 ani, din Bucureşti. După ce Tatiana
termină cîntecul, Emil întreabă: "E folk?". Doamnele răspund: "Da".
"Pot să mai ascult? Mă uit cum arde cu toată fiinţa pe scenă. Cine e?
Cum poate cînta aşa? Cred că muzica este esenţa vieţii ei." Pe ele nimc
nu le mai miră. Pe scenă cîntă o femeie minunată. Muzică. Oameni.
Poezie. Nisip. Scoici. Mare. Tot ce ţine de viaţă.
Preţ de cîteva melodii, o plajă întreagă şi-a găsit în muzică liniştea
şi împlinirea. Ce lecţie de viaţă poate fi mai demnă de reţinut? Tatiana
s-a dăruit, s-a risipit şi a reuşit să ne dea o lecţie de
verticalitate. Viaţa are cumpene, suferinţă, bucurii, boli, dezastre,
lacrimi, nopţi nedormite, nedreptăţi, clipe în care nu mai ştii încotro
s-o iei, dezamăgiri, dar şi minuni. Despre Tatiana Stepa poţi spune,
cu certitudinea că nu ai cum să greşeşti, că este o minune...
TREAPTĂ CU TREAPTĂ
"Nu e uşor să vorbeşti despre un om ca Tatiana!", spune Maria Gheorghiu,
o altă doamnă a folkului. "Pentru că te uiţi la ea şi vezi într-o clipă
tot ce ai fi vrut tu să fii, dar n-ai reuşit, pentru că n-ai ştiut să
fii la fel de puternic… Nu e de ici, de colo să ştii că Dumnezeu ţi-a
modelat sufletul din cel mai bun aluat, şi apoi ţi-a dat drumul în lume
să te dăruieşti, să te risipeşti, şi apoi să te aduni iar doar pentru că
aşa a fost voinţa Lui şi doar pentru că ştia că noi aveam nevoie de o
lecţie de moralitate, de verticalitate, de puterea exemplului.
Dacă prin cîntec poţi face un om să vibreze dincolo de armura pe care a
îmbrăcat-o pentru a se apăra de realitatea timpului său, atunci
realizezi că lupta cu tine e importantă doar în raport cu lumea în care
ai fost trimis, şi aşa, treaptă cu treaptă, devii mai puternic, mai
vertical. De multe ori am privit-o cîntînd din culise, ştiind că poartă
cu ea, grea, crucea destinului, dar nelăsînd să răzbată nici o lacrimă,
nici o frîntură de slăbiciune. Au existat momente în care poate aş fi
vrut să aud de la ea şi altfel de cîntece, din care să se simtă bucuria
unei vieţi împlinite; aş fi vrut ca tristeţea sfîşietoare din cîntecele
ei să fie înlocuită cu expresia pură a sentimentului de împlinire. Am
realizat la timp că asta nu i s-ar fi potrivit; ar fi fost ca şi cum ai
fi împodobit iarna copacii cu cercei şi mărgele, i-ai fi fardat şi i-ai
fi fotografiat pentru albumul de familie scriind în dreptul lor: «E
primăvară!… ce minunat!» Tatiana trebuie să rămînă Tatiana!… cu
tristeţea din cîntecele ei, atît de bogată, atît de adevărat fericindu-i
pe ceilalţi!"
SUMA SUFERINŢELOR
"Tatiana ar putea fi răspunsul Divinităţii la neputinţele noastre
mărunte, meschine, la slăbiciunea care ne încearcă în momentele de
cumpănă", afirmă Maria Gheorghiu. "E uşor să depui armele invocînd
comod neputinţa; invocînd destinul şi voinţa supremă, de
necontrolat. Şi atunci vine ea, Tatiana, fiinţa fragilă (doar în
cîntec!), să-ţi demonstreze că omul este de fapt suma suferinţelor
sale ridicate la rang de destin, puse în balanţă cu bucuria de a fi
descoperit – prin muzică – frumuseţea lumii. Tatiana este de fapt
echilibrul dintre viaţa trăită pînă la sînge şi cea ideală."
"TATIANA CREDE CĂ ZIUA DE MÎINE EXISTĂ CU SIGURANŢĂ"
"Cînd m-ai sunat, tocmai mă gîndeam că mă voi întîlni cu Tatiana la
Tîrgu-Jiu. Cîntări, festivaluri, d-ale folk-ului. Mă gîndesc că puţini o
cunosc pe Tatiana în adevăratele ei semne profunde", spune Teodora
Ionescu, realizator de emisiuni radio şi bună cunoscătoare a fenomenului
folk. "Cine îi ascultă compoziţiile are senzaţia că sînt scrise de un
om cel puţin deprimat sau pe-aproape. Ei, bine, nimic mai fals! Puţini
oameni atît de tonici am văzut în viaţa mea, puţini oameni care să dea
încredere celui de lîngă el! Şi asta chiar dacă nu ar spune nici un
cuvînt. Prin simpla ei prezenţă. «Uite, dacă eu exist şi sînt un om
normal, tu ce cusur ai avea?" Cam asta citeşti în privirea ei. Ne ştim
de prin 1978 şi chiar dacă multă vreme nu am mai ştiut de ea decît ca
artist, la reîntîlnire, am dat peste acelaşi om pe care îl lăsasem.
Ce-i drept, cu ceva mai multe necazuri la activ, dar cu aceeaşi
vitalitate. Oameni buni, la Tatiana Stepa cred că regula nu se aplică.
Dacă îi cunoşti mai întîi opera, nu ai înţeles nimic. Mai bine
credeţi-mă pe cuvînt cînd vă spun că Tatiana are umor, ba chiar este
autoironică, şi crede mai mult decît alţii că ziua de mîine există
cu siguranţă", încheie Teodora Ionescu.
NICI O SLĂBICIUNE
Mircea Baniciu, unul dintre corifei, stă de vorbă în spatele scenei cu
prieteni de-o viaţă, amintindu-şi de tinereţe. Îl întreb de Tatiana.
"Doamne! O ştiu dintotdeauna pe Tatiana. Nu am cîntat niciodată cu ea pe
scenă, dar îi cunosc muzica. Îi ştiu creaţia. O admir foarte mult şi îi
doresc tot binele din lume. Este o femeie puternică, nelăsînd să ajungă
la noi nici o lacrimă, nici o urmă de slăbiciune. Merită să scrieţi
despre ea şi bine faceţi. Valoarea adevărată îşi spune cuvîntul prin
vocea ei inconfundabilă", a spus Mircea Baniciu.
Tatiana, vocaţie şi destin
Tatiana Stepa a debutat în Cenaclul Flacăra. Acolo i s-a croit
destinul. Maestrul Adrian Păunescu ne-a vorbit cu dragoste şi apreciere
despre artistă.
Tatiana Stepa a debutat în Cenaclul Flacăra. Acolo i s-a croit destinul.
Maestrul Adrian Păunescu ne-a vorbit cu dragoste şi apreciere despre
artistă.
Jurnalul
Naţional: Tatiana Stepa susţinea în fiecare interviu acordat că
întîlnirea cu dumneavoastră i-a schimbat viaţa! Cînd şi în ce
împrejurare aţi remarcat-o pe îndrăgita interpretă?
Adrian Păunescu: Puterea de a schimba viaţa oamenilor cu care te
întîlneşti şi care ţi se încredinţeză ca vocaţie sau destin este semnul
distinctiv al propriei tale vocaţii şi al propriului tău destin. Există
şi un risc în această înzestrare, poţi modifica o existenţă pentru un
timp, dar îi poţi răvăşi, pe de altă parte, şi obişnuinţele,
comodităţile, alibiurile. Eu am schimbat viaţa multor contemporani şi nu
ţin minte să-i fi împins pe un drum greşit. Tatiana Stepa este unul
dintre cele mai semnificative exemple de intervenţie a mea într-un
destin şi într-o vocaţie. Faptul că ea nu uită acest amănunt mă bucură
şi mă onorează. Nu-i nimic spectaculos în felul cum a apărut Tatiana, în
1982, cred, lîngă scenă, cu dorinţa de a cînta. Avea o voce frumoasă şi
rece. Nu transmitea aproape nimic din ceea ce a reuşit să transmită în
ultimii zece-cinsprezece ani. Era necăjită şi însingurată. Fără să am
întreaga măsură a lucrurilor am încurajat-o, pentru că semăna cu femeia
modestă şi umilă din copilăria mea. Mignonă cum o ştim, se coafa lătăreţ
şi nu-i stătea bine. Privea pierdut şi parcă ascundea o comoară. Aşa a
şi fost. Tatiana Stepa era propria sa comoară ascunsă.
Este adevărat că Cenaclul Flacăra a transformat-o în "artistul" care a devenit acum? Care a fost evoluţia Tatianei Stepa?
Evoluţia Tatianei s-a petrecut la început lent, dar caracterul ei dîrz
şi neliniştea ei de conştiinţă au făcut-o ca, la un moment dat, să
izbucnească şi să se afirme impetuos. Ea participa din ce în ce mai mult
la momentele din scenă ale celorlalţi, citea cu nesaţ cărţile de
poezie, de istorie şi de filosofie pe care le ofeream cenacliştilor,
şi, la un moment dat, deşi îşi îmbogăţise repertoriul cu cîntece pe care
uneori nici autorii nu şi le mai ştiau, Tatiana Stepa a început să
compună excepţional. E drept, pe ea, ca şi pe cei mai dragi dintre
componenţii echipei, o favorizam, obligînd-o să scrie, în lungile
noastre călătorii, cînd o pofteam pe scaunul din spate al maşinii şi
ieşea (de exemplu, pe Valea Oltului) "Copaci fără pădure". Alte ori
venea Tatiana şi mă invita să lucrăm.
Iubirea
şi blestemul, curajul şi temerea, copacii fără pădure – puteţi defini
personalitatea şi destinul Tatianei Stepa prin aceste coordonate? Sau
ar fi prea puţin?
Da, toate acestea, pe care dumneavoastră le-aţi luat din repertoriul
Tatianei, îi definesc personalitatea. Şi-i mărginesc destinul. Desigur
însă, ea e mult mai mult decît acestea toate. Tatiana Stepa este
condiţia umană aplecată asupra unui destin în formă de chitară. Să nu
uitaţi totuşi că Tatiana Stepa, aşa cum o consideram eu, numind-o mare
cîntăreaţă în anii de după 1989, a fost şi victima invidiei, urii,
dispreţului unor colegi de scenă ai săi, oameni talentaţi şi ei, dar
neputincioşi să observe drama şi talentul fragilei, dar puternicei lor
colege. Îmi amintesc o emisiune la TVR, în care unii dintre cei prezenţi
aranjaseră un puci împotriva mea şi a Tatianei, realizatorul principal
al emisiunii, regretatul valoros cantautor Valeriu Sterian, atacînd-o
direct şi dur, ca şi pe mine. Nici Tatiana, nici eu nu l-am urît.
Dimpotrivă, am protestat cînd a fost închis, uitat de prietenii politici
şi ofensat. Tatiana este, şi din punctul de vedere al puterii de a
ierta, exemplară.
Dacă ar fi să o conturaţi pe Tatiana prin intermediul unui poem, care ar fi acela?
Ce poem s-o contureze pe Tatiana? Unul care are ambiţia de a le
portretiza pe toate femeile cerîndu-şi iertare de la ele. Un poem pe
care Tatiana Stepa îl şi cîntă emoţionant:
Durerea femeiască
Adrian Păunescu
V-am tot iertat, v-am tot acoperit
Şi, să mai amînăm, nu-i înţelept,
Ar fi să recunoaştem, în sfîrşit,
Femeia n-are, totuşi, nici un drept.
Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintîi traseu
Şi condamnarea de-a ne urîţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.
Stăm în picioare, încă de cu zori
Şi vă miraţi că nu mai sînt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?
Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rînd,
Din cînd în cînd, în burţi, ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, rîzînd.
Cînd suferiţi, ne cereţi lîngă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plîngem, cînd vă duceţi la război,
Sau cînd vă speriaţi, la vreun consult.
Eroic, v-am iubit nelegitim
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.
Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezînd, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
şi nu le înţelege pe femei.
Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost
Şi-acum, ne omorîm sîrguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.
Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod cîinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mîinile mereu ni se aspresc.
Acum, cînd auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuviinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.
Şi, totuşi, este vorba despre toţi
Sînteţi la fel de răi şi de flămînzi,
Durerea femeiască, pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobînzi.
Vă e urît cu noi, vă e urît
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Noi nu vă mai rugăm decît atît,
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborît
Şi, pîn-adorm copiii, aşteptaţi.
16 decembrie 1996, Baia Mare
Pentru un om asemenea Tatianei Stepa, care a trăit şi trăieşte totul la maxim, dăruirea de sine credeţi că înseamnă armonie?
Nu aş vrea să folosiţi toate cuvintele la turaţia maximă, pentru că nu
ar fi adevărate. Tatiana Stepa nu a trăit şi nu trăieşte în armonie.
Dimpotrivă, este incredibil cum, dintr-o viaţă plină de asimetrii, de
nedreptăţi, de uitări şi de umbre ale propriilor erori, Tatiana Stepa
reuşeşte să construiască o muzică atît de armonioasă, un mesaj atît de
copleşitor şi un destin atît de substanţial. Altfel, cum s-ar explica
ciudata şi perfecta sincronizare dintre mizeriile vieţii (care o
asediază pe Tatiana şi limpezimea apelului ei muzical? Cine dintre cei
care acced la fericire, prin profunzimea şi amploarea muzicii ei, ştie
că, la vîrsta ei, bolnavă şi supravieţuitoare a unui cancer nemilos, dar
care nu a răpus-o, spre cinstea ei şi a celor ce o îngrijesc, Tatiana
Stepa a fost dată afară acum cîţiva ani din locuinţa în care stătea în
Sectorul 3, făgăduindu-se concomitent o soluţionare urgentă a cazului,
pentru ca ea să trăiască astăzi în gazdă, ca o liceancă? Am intervenit
la fostul primar al Capitalei, la următorul primar al Capitalei,
intervin la cel ce este astăzi primarul Capitalei, am intervenit la
primarul Sectorului 3 şi la toţi oamenii de autoritate. Am vorbit de
10-15 ori de la tribuna Senatului despre această dramă, toţi cei care
m-au auzit au dat din cap, au fost miraţi. Şi situaţia încă nu s-a
rezolvat, după atîţia ani. Fac precizarea că şi repartiţia pentru vechea
locuinţă tot eu i-am obţinut-o. Şi, pe cît îmi este posibil, voi
continua să fiu alături de Tatiana. Armonie s-ar numi, în aceste
condiţii, viaţa Tatianei?
Singurătate,
partaj, pe patul părăsit… trei lucruri care pot ajunge, în concepţia
Tatianei, la un numitor comun. Consideraţi că totul s-a întîmplat în
viaţa artistei ca o "ilogică serenadă"?
Da, aţi găsit bine cele trei noţiuni: singurătatea, partajul şi patul
părăsit. Haideţi să recitim "Ilogica serenadă", să vedem cum se ascund
toate în ea.
Ilogica serenadă
Adrian Păunescu
Nu te mai găseam
Şi am scos ocheanul,
Dincolo de geam
Vuia oceanul.
Ilogica mea serenadă
Dă nume părerii de rău,
Că nu-i e menit să te vadă,
În preajma pervazului tău.
Pe-aici sînt cetăţi, nu sînt case,
Miroase a muguri striviţi,
Abuzul obloanelor trase
Se cere a fi pedepsit.
Călugării vin să se-nchine,
Se-aud melodii îngereşti,
La geam eu îţi cînt despre tine
Şi nici nu mai ştiu dacă eşti.
Ai parte de-acelaşi asediu,
Cu care cîndva te-nvingeam,
Făcliile Evului Mediu
Palpită la tine la geam.
În ceasul din Turnul Chindiei,
Poruncă dă inima mea
S-atîrne toţi morţii şi viii,
De limbile lui, ca să stea.
Dar nu-i este dat ca să vadă
Aşa cum prin veacuri mă plimb,
Ilogica mea serenadă,
Se-ntoarce-ntr-un timp fără timp.
Bucureşti – Bergeşti, 16 mai 1995
Fiecărui
cuvînt îi poate fi atribuit un sinonim… din punctul dumneavoastră de
vedere, care ar fi sinonimul pentru Tatiana Stepa?
E frumos jocul de-a sinonimele la care mă provocaţi. Nu ştiu exact ce
sinonim i s-ar potrivi Tatianei. Poate că muzica, poate că spovedania,
poate că învingătoarea, poate că totuşi condiţia umană. Şi nu doar, aşa,
simplu, muzica. Nu, ci muzica terapeutică. Nu doar spovedania, ci chiar
spovedania care vindecă. Nu doar învingătoarea, ci paradoxala
învingătoare. Nu doar condiţia umană, ci chiar condiţia umană, care
cîntă.
Ce simţiţi atunci cînd, într-un moment de relaxare, închideţi ochii, iar pe fundal răsună glasul Tatianei Stepa?
Dorul de lacrimi. Asta simt şi acesta cred că e superlativul întîlnirii
dintre om şi artă: dorul de lacrimi. Şi dorul de scris, dorul de cei ce
sînt, dorul de cei ce au fost şi dorul de cei ce vor fi. Adică dorul
copacilor însinguraţi de pădure.
Copaci fără pădure
Adrian Păunescu
Spune-mi, pădure cu frunza rară,
Unde-i iubirea de astă-vară,
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.
În povestea copacilor goi,
Scîrţîind într-o singură uşă,
Este vorba de noi amîndoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.
Doi copaci fără frunze pe drum,
După cum îi priveşte înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum,
Aplecîndu-se unul spre altul.
Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi, prin toamna şederii pe loc,
Cade ultima frunză spre ele.
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe,
Alte uşi se aud scîrţîind,
De tomnatecul vînt să se-agaţe.
Nu mai sîntem decît doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci,
Pentru flacăra lor muribundă.
Şi, chiar dacă mă vei mai iubi,
Peste crivăţul iernii ce vine,
Fără braţe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.
Cozia – Rîmnicu Vîlcea, 5 august 1994
"V-am tot iertat,v-am tot acoperit
Si sa mai amanam nu-i intelept
Ar fi sa recunoastem,in sfarsit
Femeia n-are totusi,niciun drepet"!
MULTUMESC DIN SUFLET PENTRU ACEASTA CAPODOPERA A TATIANEI STEPA ! DOR DE EA !
Volume noi - De 5x Cenaclul Flacăr
"Ilogica serenadă", "Imposibila nuntă", "O iubire mortală", "Blues de
dragoste", "Ouă de rouă", "Aruncarea în valuri" sau "Romanţă de
toamnă" au fost scoase din arhivă şi puse pe CD.
Ce mai ascultăm? Ce mai cumpărăm? Intercont Music vine cu o ofertă
specială: de curând a lansat încă cinci volume din seria "Cenaclul
Flăcăra". Colecţia a ajuns la albumul cu numărul 12. "Ca un fum de
ţigară, sufletul". Aşadar, seria continuă cu volumul 8, intitulat "Ca
un fum de ţigară, sufletul". "Dor de Eminescu" (Alexandru Zărnescu),
"Criză în întuneric" (Tatiana Stepa), "Singur fără nimeni" (Ducu
Bertzi), "Titanic" (Adrian Ivaniţchi), "Leagăn pentru toată copilăria"
(Mircea Vintilă) sau "Înţelegere" (Mircea Baniciu), sunt doar cateva
dintre cele 18 ce apar pe acest CD. Alături, bineînţeles, de piesa lui
Raul Cârstea, care dă titlul albumului.
"Suntem răi şi aroganţi". Cei din urmă vor fi cei dintâi. Aşa şi cu
melodia "Suntem aroganţi" (Andrei Păunescu şi tupa Totuşi). Ultima
piesă de pe volumul 9, cea cu numărul 20, a fost aleasă pentru copertă.
Deschide "balul" "Cântec pentru Charlie Chaplin" (Victor Socaciu).
Piesa artistului a împlinit luna trecută 30 de ani de la lansare.
"Telefon peste moarte" (Walter Ghicolescu), "Ilogica serenadă",
(Tatiana Stepa), "Imposibila nuntă" (Vasile Şeicaru), "O iubire
mortală", (Valentin Moldovan), "Antirăzboinică" (Valeriu Sterian), dar
şi "Cântec cu descântec" (Mirela Atudorei) sau "Arde-mi-te-ai codru
des" (Vasile Iacob).
FAMILIE
"Noaptea marii beţii". Marea familie a Cenaclului a lansat fraţi şi
surori. Pe volumul 10, "Noaptea marii beţii" (Doina şi Ion Aldea
Teodorovici) se regăsesc piesele "Cine vrea război pe lume" (Fraţii
Chiriac) sau "Clar de inimă" (Surorile Ionescu). De la "Fosta iubire"
(Valeriu Penişoară) până la "Blues de dragoste" (Vasile Şeicaru) sau
"Un pachet de biscuiţi" (Tatiana Stepa) fac parte dintre cele 19
cântece de pe acest album. Dar nu puteau lipsi nici cele despre patrie
şi patriotism. "Cântec despre Bucovina" (Grigore Leşe), "Dor de Cluj"
(Ştefan Hruşcă) sau "Limba noastră" (Cetate).
"Mamă, vacii noastre nu-i e bine". Conform bancului, copilul zice:
"Mamă, vacii noastre nu-i e bine". Şi explică: "Îl văd pe tata venind
cu pielea ei în băţ". Piesa cu acest nume, interpretată de Emilian
Onciu şi Tatiana Stepa, dă titlul volumului 11. Mai regăsim aici:
"Iertările" (Ducu Bertzi), "Aruncarea în valuri" (Vasile Şeicaru), "Tu
dacă vrei" (Dinu Olăraşu), "Lacul" (Erzsebet Adam şi Sarossi Endre),
"Hai să mergem într-o seară" (Majay Gyozo) sau "Marşul Ardealului"
(Emilian Onciu şi Cenaclul Flacăra), "Cântec pentru libertate"
(Octavian Bud), "Problema e una" (Valeriu Sterian).
"Front fără învingători". Ultimul, dar nu cel din urmă, fiindcă
Intercont Music va continua această colecţie de hituri folk, e volumul
12, "Front fără învingători". Pe lângă melodia amintită, interpretată
de Octavian Bud, mai regăsim "Lumea e cum suntem noi" (Nicu Alifantis),
"Ouă de rouă" (Zoia Alecu), "Zeiţa zâzaniei" (Rozina Cambos), sau
"Pielea ursului" (Emilian Onciu). De pe nici un CD nu lipsesc cântece
despre fraţii de dincolo de Prut: "Soră basarabă" (Adrian Păunescu) /
"Baladă pentru Basarabia" (Tatiana Stepa). Discul se încheie cu "O
şansă păcii", piesă pe care se reunesc voci ca Valeriu Penişoară, Ducu
Bertzi, Adrian Păunescu, alături de grupul Flapo.
"Am început acest demers pentru iubitorii şi colecţionarii de folk. Am
ajuns la volumul cu numărul 12, ultimele cinci albume din serie fiind
lansate săptămâna trecută. Selecţia a fost făcută de Adrian Păunescu,
iar pe CD-uri se regăsesc cele mai îndrăgite cântece ale Cenaclului. A
fost o muncă titanică, deoarece arhiva Cenaclului Flacăra conţine
extrem de multe înregistrări. Vom continua această serie şi în 2009,
fiindcă au mai rămas pe dinafară destule melodii renumite", ne-a
declarat directorul Intercont Music, George Mărăcine.
POEZIE
Unii artişti au plecat dintre noi, însă au lăsat în urmă melodii
nemuritoare. Vocile lor, rămase în arhive, pot fi ascultate în
colecţia Cenaclului Flacăra. Astfel, ne-au rămas "Noaptea marii beţii"
(Doina şi Ion Aldea Teodorovici), "Fosta iubire" (Valeriu Penişoară),
"Bocet" şi "De bine, de rău" (Anda Călugăreanu), "Problema e una"
(Valeriu Sterian) sau "Pielea ursului" (Emilian Onciu). Nu numai muzica
a fost selectată, ci şi poezia. Vocea inconfundabilă a "sufletului"
Cenaclului Flacăra, Adrian Păunescu, apare pe volumul 8, cu
"Parastasul". În aceeaşi notă vine Grigore Vieru cu poeziile "Nu am,
moarte, cu tine nimic" (vol. 9) şi "Casa mea" (vol. 12). Scriitorul
basarabean Nicolae Dabija aduce "Raiaua mea de la Hotin" (vol. 10) şi
"Cetate asediată" (vol. 11). De altfel, cei doi poeţi au fost prezenţi
luna trecută la cea mai recentă întâlnire a Cenaclului, într-un
spectacol care a avut loc la Sala Polivalentă. Cu acea ocazie, Grigore
Vieru a spus că ar veni şi pe jos de la Chişinău pentru o reuniune a
familiei folkului românesc, deoarece îl leagă o prietenie frăţească de
Cenaclul Flacăra şi de Adrian Păunescu. Dacă la noi unii abia acum
descoperă folkul anilor ’80, Vieru a povestit că în Basarabia până şi
copiii de grădiniţă cântă melodiile Cenaclului.
Tatiana Stepa, un om binecuvîntat
MINUNEA ● Iubeşte muzica folk, marea şi oamenii
Povestea şi muzica unui om care întruchipează suavitatea, sinceritatea.
Tatiana Stepa. Luni, 25 august, o Ediţie de Colecţie specială, dedicată
unui om special, însoţită de un CD cu muzică pentru suflete mari.
MINUNEA ● Iubeşte muzica folk, marea şi oamenii
Povestea şi muzica unui om care întruchipează suavitatea, sinceritatea.
Tatiana Stepa. Luni, 25 august, o Ediţie de Colecţie specială, dedicată
unui om special, însoţită de un CD cu muzică pentru suflete mari.
Întîlnirea cu ea face să coboare asupra ta o stare de linişte. Vocea şi
privirea blîndă ale Tatianei au efect de calmant. Ca marea, atunci cînd
se retrage în sine, după o furtună puternică, şi devine calmă şi caldă.
A preferat să nu-şi spună povestea în faţa mea, cu un reportofon pe
masă. A preferat, cred că dintr-o prea mare delicateţe, să-şi scrie
povestea. Ca şi cum ideea că un public, chiar format dintr-o singură
persoană, nu trebuie să audă de la ea decît un cîntec minunat.
"Constrînsă", Tatiana a scris frumos, a evitat orice ar fi putut umbri
lumea, prieteniile, amintirile, prezentul, viitorul. Încercările vieţii
nu au ştirbit nimic din sufletul acesta frumos, care emite lumină,
linişte, iubire. Dimpotrivă, a făcut ca Tatiana să poată cînta şi mai
frumos, şi mai sensibil, profund. Nu a fost ştirbit nimic din bunătatea
şi seninătatea ei. Tatiana a avut numai cuvinte de mulţumire pentru
prieteni, pentru cei care i-au fost alături. Pentru cei care îi înţeleg
muzica, o iubesc şi, prin ei, merge mai departe. Pentru ea, folkul este o
iubire de o viaţă.
CENACLUL FLACĂRA. Şi totuşi există iubire şi blestem,
emoţie şi spirit, viaţă şi lacrimi, creaţie şi lumină, mîngîierea
poeziei şi... "serenade ilogice". Un destin format din suflet şi cîntec:
Tatiana Stepa. Şi, dincolo de tot şi toate, femeie, iubită, prietenă,
cea care "a însemnat multe lucruri în mai multe etape" în viaţa lui
Andrei Păunescu. "În primul rînd atunci cînd Tatiana a venit în
«Cenaclul Flacăra» în 1982 a însemnat o adolescentă talentată, pe care a
admirat-o de la început un adolescent mai mic, care era şi el în echipă
– acela eram eu", îşi aminteşte Andrei Păunescu. "După 1990 ne-a legat o
colegialitate continuă şi un parteneriat asemenea. Tatiana, pe lîngă
faptul că este talentată este şi un om foarte, foarte serios."
PRIETENIE. Vasile Şeicaru şi Tatiana Stepa au cîntat
mult împreună. Vasile Şeicaru îşi aminteşte de cîteva dintre aceste
momente: "La cîntecul meu «Antiprimăvara», Tatiana vine pe scenă fără
s-o invit eu, pentru că ştie că o aştept şi îşi doreşte acest lucru, să
cînte împreună cu mine! De cele mai multe ori, simpla ei prezenţă, atît
de discretă lîngă mine, aduce apaluze spontane. După terminarea
cîntecului, cînd vreau să-i mulţumesc şi-mi întorc privirea spre
microfonul de la care a cîntat, Tatiana dispare imediat de acolo,
retrăgîndu-se mai în spate... Aşa este ea: foarte modestă şi avînd
impresia că poate deranja prin simpla ei prezenţă!..."
FAMILIA. Căsătoria prematură a Tatianei Stepa i-a adus
acesteia, pe lîngă o mare decepţie, şi o mare bucurie: fiul ei, Cătălin.
"Am avut o copilărie fericită, deşi, în cea mai mare parte a acesteia,
maică-mea era plecată la spectacole. Ne vedeam cînd prindea zile libere,
iar vara mergeam la mare. Atunci, copil fiind, nu prea îmi dădeam seama
ce se întîmplă", povesteşte Cătălin Filipoiu.
O poveste frumoasă despre un om special, trecut prin prea multe
încercări, poate, dar care a învins şi boala, şi răutăţile lumii prin
cîntec.
RISIPIRE
"Nu e de ici, de colo să ştii că Dumnezeu ţi-a modelat sufletul din
cel mai bun aluat şi apoi ţi-a dat drumul în lume să te dăruieşti, să te
risipeşti şi apoi să te aduni iar doar pentru că aşa a fost voinţa Lui
şi doar pentru că ştia că noi aveam nevoie de o lecţie de moralitate, de
verticalitate, de puterea exemplului"
Maria Gheorghiu
UNIC
"Cred că Cenaclul Flacăra a fost ceva ce nu se va mai repeta
niciodată, un aşa fenomen, de aşa amploare... Multă lume vorbeşte, din
necunoaştere sau din invidie, că ar fi fost altceva, dar, din cîte am
văzut eu, acolo a fost ceva unic"
Cătălin, fiul Tatianei
PRIETENIE
"În cele mai multe relaţii dintre un bărbat şi o femeie, la început e
iubirea, din care se naşte, eventual, şi o prietenie pe durata
mandatului. După despărţirea cuplului sau după tocirea sentimentelor, de
prietenie se cam alege praful"
Andrei Păunescu
"MÎNDRIE"
"Îmi aduc aminte că aveam 13-14 ani cînd Tatiana a debutat la
Cenaclul Flacăra. Eram foarte mîndru de lucrul acesta şi mai ales de ea.
Ţin minte că atunci mi-a adus o pereche de blugi, iar pe atunci era
ceva destul de rar în România. Ea era tot timpul în spectacole şi în
concerte"
Dan, fratele Tatianei
Muzică specială pentru suflete mari
CD-ul care însoţeşte Ediţia
de Colecţie dedicată Tatianei Stepa cuprinde cele mai frumoase melodii
ale artistei. Alese chiar de ea spre a fi dăruite publicului. Pe acest
CD este şi piesa "Rugă la Marea Neagră", o piesă nouă, născută din
simţirile Tatianei din ultima vreme. "Rugă la Marea Neagră s-a născut de
cîteva săptămîni, din acest prea-plin al sufletului, din dragostea mea
pentru frumuseţea ei, din disperarea de a mă ruga şi altcuiva, din dorul
de a fi pe ţărmul ei, din dorinţa de a spăla tot ce e urît cu valurile
ei." Ne-a spus Tatiana.
Tatiana Stepa - "Cănd sunt pe scenă sunt suflet şi căntec"
Marin Raica/
Am găndit fulgerător interviul cu Tatiana. Ca şi cănd prin lumea
gutuilor vine o toamnă, una care aprinde frigul, apoi il ascunde adănc
in pămănt, ca nu cumva pădurea fără copaci a ei şi a noastră să nu se
arate-n lumină.
Am găndit fulgerător interviul cu Tatiana. Ca şi cănd prin lumea
gutuilor vine o toamnă, una care aprinde frigul, apoi il ascunde adănc
in pămănt, ca nu cumva pădurea fără copaci a ei şi a noastră să nu se
arate-n lumină.
Singura şansă ne-a fost
internetul. Tatiana la Bucureşti, eu undeva printre dealurile din
Piteşti. Am ceva emoţii, ca unul care strigă prin lume şi se teme ca nu
cumva nimeni să nu fie acasă. Nu e om să nu fi ascultat vocea
inconfundabilă a acestei mari artiste. Luăm in aşezare de pe messenger
cuvinte şi le incremenim in pagină. Tatiana Stepa primeşte in viaţa ei
şi a noastră 25 de ani de carieră muzicală, iar prietenii din Cluj au
rostuit in aşa fel incăt să contureze o sărbătoare.
Răspunsuri
â–ş Jurnalul Naţional: Am emoţii...
Tatiana Stepa: Păi? De ce?
â–ş Iată... te intreb: ce crezi despre DISTANŢE?
Da,
bună intrebare, cred că poţi să stai lăngă cineva şi să-l simţi departe
şi de asemenea cred că sunt oameni pe care-i simţi lăngă tine, deşi
sunt la DISTANŢa. Deci, e o chestie relativă, zic eu.
â–ş Dacă
soseşte intr-o zi Domnul aşa... cam pe la prănz... şi te intreabă CE
ESTE IUBIREA, Tatiana Stepa? Ce incercare de răspuns pui la drum?
Iubirea
este ceea ce te ţine in viaţă, iubirea este cea care mută munţii,
iubirea este acel ceva pentru care devii mai bun, mai curajos, mai
drept, iubirea cred că este viaţa insăşi.
â–ş Rotunjeşti un
pătrat de viaţă să spunem aşa... unul de viaţă pe scenă... 25 de ani,
dacă nu mă inşel... Dacă erai un contabil bun cu tine, ce plusuri şi ce
minusuri socoteai?
Cu multe minusuri, dar cu mai multe plusuri;
aş fi putut face mai mult, dar am şi eu defectele mele şi am făcut multe
lucruri bune, pentru că am şi calităţi; oricum, sunt aproape mulţumită
de viaţa mea: am făcut ceea ce mi-a plăcut să fac.
â–ş Cănd ţi
se intămplă să te arăţi tristă şi ai spectacol te inchizi in tine...
injuri birjăreşte in tăcere sau te arăţi pur şi simplu cum eşti...
adică... noi, cei din afară, nu te vedem cum eşti?
Cănd sunt pe
scenă dispar şi tristeţea, şi durerea, şi supărarea; in locul lor mă
cuprind emoţia şi dorinţa ca mesajul meu să ajungă in faţa celor care mă
privesc, cănd sunt pe scenă sunt suflet şi căntec.
Căntecul
â–ş
Da... eşti suflet şi căntec... poate o să locuim şi prin vecinătatea
unor intrebări comune... Iată, strig şi eu ca un nemernic şi te
intreb.... Căntecul de viaţă al Tatianei are un nume?
Nu, mai degrabă viaţa mea este căntec şi nu cred că poate exista viaţă fără iubire, căntec, fără poezie.
â–ş De obicei, artistul mulţumeşte cuiva... ai obligaţii de inimă? Bate inima ta deschizănd fereastra/ferestrele cuiva?
Am
multe obligaţii, şi pe coperta cd-ului aniversar "Copaci fară pădure"
mulţumesc multor oameni: părinţilor mei, prietenilor mei, publicului,
medicilor, tuturor celor care mă iubesc şi mă ajută necondiţionat şi
fără de care poate că azi nu aş fi aici.
â–ş Sunt fericit in
incercarea mea de a deveni om că pot vorbi cu tine... Ştii... am pus un
anunţ pe un site de poezie (www.poezie.ro)... şi imediat au sărit să mă
roage din Canada, din State, din Germania, să le iau CD-uri cu autograf
de la tine. Din tot ce ai imprimat, ce căntece te zdruncină, ce
versuri… ce timp?
Aproape toate căntecele mele vin din viaţa
mea sau a celor din jurul meu; aşadar sunt scrise in urma unor
intămplări căt se poate de reale; aşa că imi asum toată suferinţa din
ele, pentru că suferinţa a fost deseori trăită de mine, sau, alteori,
trăită de cei de lăngă noi şi eu cred in continuare că, mai ales un
artist, nu se poate face că nu vede cătă suferinţă e in jurul nostru,
iar vremurile pe care le trăim sau pe care le trăiesc, ca să nu
generalizez, mi se par dintre cele mai urăte.
â–ş Tu ai jucat şotron cănd erai micuţă?
Ooo, mult. Jocurile copilăriei mele nu erau atăt de diverse ca acum, dar cred că erau mult mai potrivite copilăriei.
â–ş Spune-mi, dacă sari din casa
drumului pănă in şoaptele unui poem, crezi că poţi ajunge să strigi...
"Sunt fericită!"? Ce loc din lumea văzută şi călcată iţi prinde bine?
Da,
cred că sunt multe lucruri care te pot face fericit; lucruri simple,
dar pe care trebuie să le vezi; un căntec, o poezie, un copil
jucăndu-se, un copac, iubirea in toate formele ei; orice loc imi prinde
bine dacă găsesc in el ceva care să mă bucure, să mă emoţioneze,
să-mi facă bine.
Povestea
â–ş Aş vrea să ştiu, de exemplu, dacă ţi-ar fi drag să cănţi pe scenă, să zicem cu Goran Bregovic... ceva de genul acesta...
Nu
ştiu ce să zic; sunt mulţi artişti cu care aş fi onorată să fiu pe
scenă; pe de altă parte, fiecare vine in faţa oamenilor cu sufletul lui,
cu lumea lui, cu poveştile lui, cu simţirile lui şi nu ştiu dacă unele
s-ar potrivi cu altele; de fapt, nu ştiu dacă toate s-ar potrivi cu
toate; oricum, merită incercat.
â–ş Inainte de a pune punct
aşa... ca o virgulă intre două războaie... ştiu că ai mai povestit...
Povestea copacilor fără pădure care poartă şi titlul de viaţă in această
vreme a ta şi a noastră... povestea asta... o mai poţi spune?
(Se aşterne o uşoară şi lungă pauză. Am răbdare!)
â–ş Te rog...
Cred
că fiecare dintre noi suntem, la un moment dat, sau in mai multe
momente din viaţă, nişte copaci fără pădure, pentru că şi suferinţa şi
singurătatea fac parte din viaţa noastră şi trebuie să ni le asumăm aşa
cum ne asumăm şi momentele bune; copaci fără pădure suntem sau vom fi
fiecare in această luptă care se numeşte viaţă.
â–ş Mulţumesc, Doamnă!
Şi eu mulţumesc, domnule. A fost greu?
â–ş De este ceva ce doreşti să mai spui... Nu greu este să respirăm, ci necesar!
Nu cred. Am răspuns la ce
m-ai intrebat, la ce nu m-ai intrebat... asta e!
â–ş Mi-am dorit să-ţi fie bine că vorbim... numai atăt.
Păi, bine a fost.
Sursa:
http://jurnalul.ro/
Ultimul cantec "testament" lasat ca o dara de lumina vie de marea
noastra stea
a muzicii folk - Tatiana Stepa! Vei ramane vesnic in
inimile tuturor celor
care te-au iubit si admirat. Stiu ca astazi vocea
ta divina incanta paradisul....
George Nicolescu Imn catre Domnul 01 10 2010 Cantec pentru Tatiana,
editia a II a - Cantec pentru Tatiana Stepa
Tatiana Stepa - Colaj
Catalin Stepa - Compozitie proprie (Cantec pentru Tatiana) MPG
Catalin Stepa - Mor actorii
Superb material!
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult!
Ștergere