EXCLUSIV. LUCA DOTTI, FIUL LUI AUDREY HEPBURN: „MAMA MEA ESTE UN ANTI-STAR ÎN MULTE PRIVINȚE”

Audrey Hepburn și fiul său, Luca Dotti, acasă la prietena actriței Connie Wald; 1985, Beverly Hills, California; fotografie de Camilla McGrath, ©HarperCollins

La 20 de ani de când Audrey Hepburn s-a mutat într-o stea, ne amintim de legendara actriță printr-un interviu-eveniment, pe care unul dintre fiii săi, Luca Dotti, ni l-a dăruit în exclusivitate. Pentru prima oară în presa românească, Dotti vorbește despre mama sa, rememorându-și copilăria „foarte normală și fericită” pe care i-a oferit-o și reușind să-i contureze un portret amplu și – nu ne îndoim – profund autentic. Fiul lui Hepburn face mărturisiri impresionante despre eroina din Breakfast at Tiffany’s, care niciodată nu s-a considerat un star, dar care rămâne, pentru milioane de oameni, una dintre marile vedete ale cinematografiei mondiale și o permanentă inspirație.

Cum a fost copilăria ta?

Am avut o copilărie foarte normală și fericită, iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc mamei mele. Când ești copil, ți se pare că e firesc să fie așa, dar pe măsură ce am crescut, am înțeles mai bine rolul mamei mele în a păstra această normalitate, fără să provoace agitația care de regulă există la Hollywood în viața celebrităților. Sunt atâtea povești pe care le auzi astăzi, despre cum viețile starurilor sunt speciale în atât de multe feluri. Ele trăiesc într-un mod deosebit – ori izolate, ori cu drame… Eu am avut o copilărie foarte normală, între Roma – pentru că tatăl meu era italian – și Elveția, unde aveam o casă în provincie. Și îi sunt foarte recunoscător mamei mele pentru asta.

Într-adevăr, sună neobișnuit, pentru că atunci când te-ai născut tu, la începutul anilor ’70, Audrey Hepburn era deja celebră.

Da, dar asta are mare legătură cu educația ei; niciodată nu s-a considerat un star și își privea cariera în actorie ca pe o slujbă. Nu și-a scris biografia pentru că, spunea: Am o viață foarte plictisitoare. Și cred că asta e bine. Astăzi, multe celebrități promovează o viață extremă – diete extreme, sporturi extreme, modă sau cheltuieli extreme… Deci, cred că e un lucru bun că a avut o viață liniștită. Cariera o trata ca și cum s-ar fi dus la fabrică în fiecare dimineață. Se considera foarte norocoasă să lucreze cu atâția oameni talentați – nu doar actori și regizori, ci și coafeze și machioze. Dar în final, spune că ea merge la serviciu.

Deci niciodată nu ai avut sentimentul că trăiai alături de o vedetă?

Deloc. Mi-a luat multă vreme să înțeleg că mama mea era o vedetă, pentru că nu se purta ca una, nu a spus vreodată cuiva ca era o vedetă. Avea un comportament foarte natural. Acum, că am 43 de ani, înțeleg că asta este o modalitate de a-ți păstra echilibrul: rămâi credincios ție însuți și poartă-te normal.

Marea ei dorință era să aibă o familie și să crească copii. A avut parte de o educație bună și cred că a învățat asta acasă. Nu era o femeie a exceselor. Astăzi, ceea ce vedem despre celebrități în mass-media este fie că sunt foarte retrase, fie sunt prea mult în lumina reflectoarelor; pare atât de dificil pentru ele să ajungă la un echilibru. Mama mereu a încercat să aibă o viață normală, și asta și-a dorit și pentru copiii ei.

Crezi că stilul ei de viață are de a face și cu faptul că presa era altfel în acea perioadă?

Ai dreptate, este și ăsta un motiv. Comparativ cu zilele noastre, lucrurile erau mult mai clare atunci. Azi oricine e un idol. Bineînțeles, și atunci erau staruri care apăreau foarte mult în presă. Marilyn Monroe, James Dean, Elizabeth Tayor au avut vieți dramatice, cu povești despre căsătorii și divorțuri; era multă controversă în jurul lor. Marilyn Monroe și James Dean au murit foarte tineri, în circumstanțe tragice. Dar mama mea a rămas și nu avea o viață atât de interesantă despre care să se vorbească. E interesant că imaginea ei a crescut după ce a murit, și continuă să crească acum, că nu mai e în viață.

Dar, mai ales, are de a face cu felul în care ea și-a trăit viața: fiind prezentă la Hollywood, dar în același timp, trăind în Italia și Elveția, mergând la magazine, făcând lucruri normale. Sigur, paparazzi erau mereu prin preajmă, presa scria povești, dar de multe ori trebuia să le inventeze, pentru că ele nu existau. Știi, treaba jurnaliștilor e să găsească ceva în neregulă. Credeau că dacă nu trăia o viață strălucitoare, era deprimată. Dar ea avea o viață de familie fericită, ceea ce era mult mai important pentru ea decât cariera. În anii ’60, a luat o pauză de actorie ca să-l crească pe fratele meu (n.r. Sean Hepburn Ferrer, fiul actriței cu primul ei soț, actorul Mel Ferrer). Iar apoi a rămas acasă ca să mă crească pe mine.

Și știu că în perioada aceea, locul ei preferat era casa pe care o cumpărase lângă Geneva, numită La Paisible (n.r. Locul liniștit)…

Exact. M-am născut în Elveția, în casa aceea, și mi-am petrecut mult timp acolo. Unul dintre motivele pentru care și-a dorit o casă acolo avea rădăcini în drama pe care a trăit-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – pierderea casei, a multor prieteni și rude. În acele vremuri, timp de câțiva ani, au suferit mult din cauza lipsei de mâncare. Îi plăcea Elveția pentru multe motive, dar principalul era că această țară a reușit, cumva, să rămână neutră în timpul războaielor. Era speriată de război – nu pentru ea, ci mai degrabă pentru familia ei și, mai ales, pentru copii.

Apoi, mereu și-a dorit mai mult decât o casă la țară, și-a dorit o fermă adevărată, unde să poată să-și crească singură fructe și legume. Nu doar din motive ce țineau de sănătate sau de gătit, dar psihologic vorbind, știa că în caz de război, avea propria ei mâncare în grădină. A suferit teribil de foame; în timpul războiului, mama ei îi spunea să-și umple stomacul cu apă, să citească și să deseneze, ca să uite de foame. E greu de imaginat, dar mi-a spus că uneori, nu aveau ce mânca zile întregi…

Ce altceva o făcea să se simtă bine în Elveția?

Felul în care o tratau, pe ea și pe alți musafiri în țara lor. Oamenii acolo sunt foarte discreți, au această filosofie de a nu-și afișa bogăția într-o manieră agresivă, iar asta i-a ușurat viața mamei foarte mult. Muncise mult și a luat o pauză în carieră, iar La Paisible era locul ei liniștit. Avea prieteni foarte buni la Hollywood, dar nu-și trăia viața în stilul holllywoodian obișnuit, nu avea această atitudine.

Iar asta se lega de faptul că nu se considera un star, așa cum ai spus.

Da, are legătură cu felul în care te percepi. Ea niciodată nu s-a considerat nici star, nici o actriță atât de bună. Era mereu foarte precaută și obișnuia să spună: Nu știu de ce mă aleg pe mine pentru roluri, nu sunt chiar atât de talentată. Avea o admirație profundă pentru toți partenerii ei de filmări – Cary Grant, Peter O’Toole, Fred Astaire. Dar considera actoria doar un job. Spunea: Asta e munca mea, e oportunitatea mea, trebuie să studiez și să dau tot ce am mai bun. Mereu a crezut că persoanele alături de care lucra erau motivul pentru care și ea era apreciată. Nu-i trecea prin minte să meargă pe platoul de filmare și să se poarte ca un geniu. Dimpotrivă. Dar, din nou spun, aceasta este influența felului în care a fost crescută de bunica mea (n.r. baronesa Ella van Heemstra). Era o femeie foarte strictă, de modă veche; foarte „internațională”, foarte deschisă, dar din punctul ei de vedere, scena de la Hollywood era cam înșelătoare. Era puțin scandalos să fii parte din lumea filmelor. Sigur că a fost încântată că fiica ei a devenit o stea, dar în același timp, a influențat-o cu această mentalitate conservatoare, pe care mama mea a păstrat-o mereu. Așa că a devenit foarte conștientă de șansa ei extraordinară, căci așa privea actoria, de a putea lucra cu actori, regizori și designeri fantastici. Mereu spunea: Am fost atât de norocoasă să fiu persoana potrivită, la locul și momentul potrivit! Dar nu avea o atitudine de star; acesta este principalul motiv pentru care oamenii încă se identifică cu ea. Mama mea este un anti-star în multe privințe.

Nu avea trăsături senzuale, ca Marilyn Monroe, așa că se asemăna mai mult cu toate fetele care trecurseră prin război. Iar prin rolurile pe care le-a jucat a încercat mereu să aibă această abordare. Bineînțeles, până la Breakfast at Tiffany’s. Nu a vrut să joace acest rol, pentru că o vedea pe Holly Golightly ca fiind prea departe de ea. Și este un fapt cunoscut că însuși Truman Capote nu o voia pe mama pentru rol.

O voia pe Marilyn…

Exact, voia pe cineva în acel ton. Iar marele geniu a fost regizorul, Blake Edwards, care a reușit să le așeze, pe mama și pe Holly Golightly, într-un scenariu care era mult mai potrivit pentru mama, într-un fel. Și-apoi, a fost și moda, a fost o parte semnificativă a proiectului.

Mama ta colabora deja, de câțiva ani, cu Givenchy, nu-i așa?

Da, îl întâlnise pe Hubert de Givenchy înainte de Sabrina. Era un designer extraordinar, iar împreună au creat această fascinație pentru modă care durează până azi. E un lucru tare drăguț pe care l-a spus despre ea; când oamenii îl întrebau dacă era dificil să-i faci pe plac lui Audrey, spunea: Nu, a fost cea mai bună clientă pe care am avut-o vreodată. Mama se ducea la atelierul lui și își alegea câte ceva din colecțiile sale, fără să facă vreo comandă specială înainte. Și întotdeauna simplifica designul hainelor; dacă erau prea multe elemente decorative, flori sau paiete sau mărgele, le îndepărta. Cred că era influența educației sale protestante. Și încă ceva: aprecia luxul adevărat, care era diferit în vremea ei. Astăzi, luxul înseamnă să cheltuiești bani pe toate aceste branduri mari pe care lumea vrea să le aibă. Dar mama spunea: În tinerețea mea, luxul însemna să-ți poți cmpăra produse foarte bune. Așa că, dacă ai niște bani de cheltuit pe pantofi, cumpără-ți unii care vor rezista mulți ani. Și, dacă te uiți la unele dintre marile branduri, asta încearcă să facă acum – să revină la vechile lor valori și să le ofere oamenilor produse de calitate, care trec testul timpului.

Dacă ar fi să însumezi în câteva cuvinte filosofia mamei tale despre modă, cum ar suna?

E un lucru amuzant pe care obișnuia să-l spună despre stilul ei, și anume că se îmbrăca precum un gentleman englez. De regulă, un bărbat are două sau trei jachete care-i vin bine, nu are nevoie de atâta modă, să facă schimbări în fiecare zi. Aceasta era filosofia mamei mele în ce privește moda: când găsești ceva care-ți vine bine, rămâi cu asta. Nu o lua razna încercând să urmezi moda și cumpărând tot ce apare, ci mai degrabă rămâi credincios lucrurilor care ți se potrivesc cel mai bine.

Și asta a făcut pentru tot restul vieții.

Da. Mereu își dorea să se simtă confortabil. Când nu trebuia să meargă la un eveniment special, purta jeans și un tricou; eu așa mi-o amintesc. Văd deseori poze cu ea îmbrăcată foarte elegant, dar eu mi-o amintesc pe mama în jeans.

Așa am văzut-o si eu în multe dintre campaniile ei pentru UNICEF.

Da, se îmbrăca foarte simplu. Era femeie, îi plăcea să se îmbrace frumos, dar când călătorea pentru UNICEF, mergea în zone cu temperaturi ridicate, așa că trebuia să aibă un bagaj ușor și să se îmbrace lejer. Era o femeie foarte practică.

Audrey și Luca, în Elveția, 1975. Fotografie de Doris Brynner, ©HarperCollins

Aș vrea să te duc puțin înapoi și să te întreb cum era casa voastră din Elveția; cum îți amintești de ea?

Era căminul nostru, în toate înțelesurile acestui cuvânt. Era destul de mare, așa încât putea păstra multe amintiri (zâmbește). Toate jucăriile erau acolo, toate cărțile, tot ce conta pentru noi… Era o casă unde puteai întotdeauna să te întorci și să-ți regăsești amintirile; asta era foarte important pentru mama, din cauza experienței sale din timpul războiului, iar apoi din cauza carierei. Schimbase multe locuințe, iar când a găsit-o pe aceasta, a devenit o bază solidă pentru ea. Indiferent de situație, știa că putea oricând să se întoarcă în locul acesta și să se simtă în siguranță. Era nucleul familiei, iar asta era foarte reconfortant.

Știu că ați vândut casa unei familii cu mulți copii.

Da, asta e o poveste frumoasă. Am păstrat-o timp de cinci sau șase ani după moartea mamei. Dar fratele meu trăia în California, eu locuiam în Italia, mergeam amândoi să vedem casa, dar tot mai rar. De obicei, locul era plin de oameni din familia noastră, dar în timp a început să devină foarte trist, pentru că era gol în majoritatea timpului. Așa că am pus casa la vânzare și am avut mare noroc să găsim o familie grozavă, cu șapte copii! Părea logic să încercăm să readucem locul la viață și să-l dăm mai departe acestor oameni. Acum suntem prieteni buni, îi văd destul de frecvent.

Mergi să vezi casa?

Merg în vizită în Elveția pentru că soția mea e elvețiancă, deci ajungem acolo destul de des. Am fost acolo și cu ocazia unui eveniment organizat anul acesta, pentru a marca 20 de ani de la moartea mamei. Dar nu am intrat în casă; e prea emoționant pentru mine. Poate că într-o zi am să intru din nou, dar nu sunt atât de sigur că vreau să fac asta. Este casa altcuiva acum. Sunt bucuros pentru familia care locuiește acolo, ei sunt oamenii potriviți, dar mi-ar fi realmente prea greu să intru în casă…

Dar cred că mergi foarte aproape de ea, pentru că mama ta este înmormântată în zonă…

Da, așa este. A vrut să fie înmormântată aproape de casă, în satul în care am crescut.

Care este prima amintire pe care o ai cu mama ta?

Sunt atât de multe… Îmi amintesc cum mergeam la plajă împreună, vara, cu fratele și tatăl meu, îmi amintesc când m-a învățat să merg pe bicicletă. M-au mai întrebat câțiva oameni lucrul ăsta, și mereu mi-e greu să răspund, pentru că atunci când ești copil, nu ești conștient că mama ta este specială pentru atâția oameni, și nu începi să-ți înregistrezi amintirile cu grijă.

Îmi amintesc lucrurile simple, cum ar fi faptul că plimbam câinii alături de ea. Pentru ea era foarte important să aibă copiii și animalele împreună în casă; mereu a avut câini și i-a crescut cu noi, căci credea că un copil trebuie să simtă acea empatie a creșterii împreună cu un animal. E o lecție de viață grozavă, să ai această conexiune cu creaturi care sunt mai slabe decât tine, care nu se pot exprima prin cuvinte, dar care pot oferi atât de multă afecțiune. Și care nu așteaptă să le-o returnezi, chiar dacă au nevoie de ea. Mama obișnuia să spună: Singurul lucru de care un câine are nevoie este dragostea.

Iar acum și tu îți crești copiii alături de animale (n.r. un lătrat de câine se auzea deseori în timpul conversației noastre telefonice).

Da, am un câine, am pisici, tot felul de animale (zâmbește). Am crescut în felul acesta și îmi cresc copiii la fel. Fără animale casa ar fi pur și simplu goală. Am trei copii, cu vârste cuprinse între un an și jumătate și 12 ani, și îi învăț să aibă grijă de un câine; mi se pare o sarcină importantă.

Mi-ai spus că mama ta nu dădea impotanță celebrității sale, dar erau mulți oameni, precum jurnaliștii sau paparazzi, care o făceau. Cum te-a afectat asta?

Ei bine, să faci parte din lumea filmului era puțin mai dificil în vremurile acelea. Trebuia să călătorești în locuri diferite pentru a promova filmele în care jucai, trebuia să oferi interviuri, ședințe foto. Nu exista Internet, nu erau înregistrările satelit sau telefoanele mobile; trebuia să călătorești mult și era muncă grea. Când mama a avut copii, s-a oprit din ce făcea. Deci eu și fratele meu nu am simțit aceste lucruri așa cum bănuiesc că le simt acum unii dintre copiii vedetelor. Știam că avea un job, dar era acasă, având grijă de noi.

Cum a tratat presa cele două divorțuri ale ei? A fost blândă sau mai degrabă nu?

E dificil de spus. În astfel de momente, care rareori sunt fericite și ușoare, ar trebui să ai dreptul de a fi lăsat în pace. Dar dacă presa a fost aspră cu divorțul părinților mei, asta nu a avut prea mult de a face cu mama. Viața ei privată a fost la fel de bună ca și cariera ei. Și, dacă te gândești, e foarte ciudat, pentru că a fost unul dintre cele mai importante staruri de la Hollywood. Dar asta nu s-a întâmplat pentru că a fost ea drăguță; nu, a depus efort ca lucrurile să fie așa. Era foarte strictă cu ea însăși. Când a luat o pauză în carieră, a știut exact ce face și și-a urmat prioritățile.

În rarele ocazii când paparazzi veneau să-i facă o poză pe stradă, eram destul de surprins. Mă întrebam de ce erau așa de agresivi cu camerele foto, dar mama era întotdeauna foarte blândă în această privință. Obișnuia să spună că paparazzi doar își făceau treaba. Spunea: Hai să zâmbim și să facem o poză frumoasă, iar apoi ne vedem de viețile noastre. Ei scriu povești, nu sunt atât de multe povești despre mine, așa că trebuie să facă ceva să creeze o poveste. Doar zâmbește și nu te îngrijora!

Acela a fost momentul în care ai devenit conștient de celebritatea ei?

Nu. Momentul în care am devenit conștient de celebritatea ei a fost după ce a murit. Acele zile de după moartea ei mi-au arătat cât de faimoasă era. Știi, orice pierdere e ceva foarte intim; vrei să stai cu familia, vrei să stai în liniște. Dar presa era peste tot în jurul casei, iar chipul ei era pe coperta fiecărei reviste, așa că a fost un șoc mare pentru mine să vâd atât de mult interes pentru ea. Multă vreme de atunci înainte, am insistat să am o viață privată și am separat total viața mamei mele de propria mea carieră – am studiat să devin artist grafic, o profesie foarte discretă. Dar mai târziu, am realizat că trebuie să găsești un echilibru; poți să ai o viață privată, dar nu te poți preface că mama ta nu a fost Audrey Hepburn. Dacă faci asta, ajungi într-un punct în care devii ridicol; nu poți ascunde față de prieteni și copii – mai ales față de copii – povestea unei bunici atât de importante. Așa că încerc să le spun poveștile adevărate despre bunica lor și să le separ de imaginea ei din presă.

Care dintre imaginile din presă ți se par neadevărate?

Nu aș spune că imaginile sunt neadevărate, dar unele dintre ele nu reprezintă cu adevărat persoana care a fost mama mea. Un exemplu concret ar fi imaginea ei din Breakfast at Tiffany’s, care apare cel mai mult în mass-media și, în același timp, este cea mai îndepărtată de ceea ce a fost mama. Uneori era și ea puțin îngrijorată pentru faptul că mass-media promova intens această imagine din Breakfast at Tiffany’s, cu micuța rochie neagră și ochelarii de soare mari… Practic, a fost singurul caz în care a interpretat un personaj atât de diferit. Dar, în rest, imaginea ei reprezintă adevărata ei persoană. Spunea că publicul nu e prost, că oamenii sunt deștepți și nu-i poți minți. Iar ei mereu au văzut-o pe mama așa cum a fost. Nu a fost un înger, nu a fost o sfântă, nu era deloc perfectă. Dar a fost o persoană foarte caldă și autentică.

Asta reiese și din cartea pe care ai lansat-o recent, Audrey in Rome.

Da, așa este. Mama mea de acasă și mama mea de pe marele ecran erau foarte similare. Unii artiști sunt foarte buni în a se transforma în diferite personaje, dar mama, de regulă, și-a rămas foarte credincioasă ei înseși. Oamenii au deseori nevoie de idoli care să fie cu picioarele pe pământ, iar mama a reprezentat asta foarte bine. A realizat multe lucruri, dar în același timp, a rămas foarte umană. Și tot ce a obținut, a obținut prin simplitate.

Cum a fost pentru tine să privești atâtea poze vechi cu mama ta, când lucrai la carte?

Nu eram născut în perioada când au fost realizate fotografiile ce apar în carte, așa că a fost interesant să văd cum arătau mama și orașul meu atunci. Colecția de fotografii este un melanj între carieră și viața privată. Iar rolul principal al acestei cărți este să arate că poți avea un echilibru în viață. Oamenii vor să afle povești, dar eu încerc să fac un amestec între cele care au apărut cu precădere în presă și cele care spun cu adevărat cine era mama. Iar asta mă aduce la un alt proiect, la care lucrez de câțiva ani, dar care nu va fi publicat până în 2016.

Ce proiect pregătești?

Este o carte pe care o voi intitula Audrey at Home, cu povești și fotografii intime, și rețete, pentru că mama adora să gătească și obișnuia să facă schimb de rețete cu prietenele ei. Mulți au fost surprinși să audă asta, mi-au spus: Mama ta gătea? Nu-mi imaginam nici măcar că mânca! Are legătură cu imaginea starurilor promovată de mass-media, că ele nu gătesc sau nu merg la toaletă (râde). Să lucrez la proiectul acesta a fost o călătorie psihologică pentru mine și, totodată, m-a ajutat să le arăt copiilor mei această latură a bunicii lor.

Care era mâncarea ta preferată dintre cele pe care le gătea?

Erau mâncărurile pe care și ea le prefera – tot ce are legătură cu pastele și, mai ales, spaghetti al pomodoro. Mânca paste de fiecare dată când călătorea, dar cel mai mult îi plăcea mâncarea făcută în casă. Nu se dădea în vânt după preparate excentrice sau specialități; mereu a considerat mâncarea drept ceva important pentru familie și îi plăceau lucrurile simple. Cartea va urmări evoluția ei în această zonă – de la începutul căsniciei sale, când voia să fie o gospodină perfectă, până în perioada în care a devenit mai sigură pe ea și pe ceea ce știa pentru a menține o familie fericită. Rețetele ei au devenit tot mai simple cu timpul.

Gătea bine?

O, da, gătea foarte bine și îi plăcea mult! Se plângea că nu are mai mult timp pentru asta, dar când era în vacanță cu familia și prietenii, se simțea foarte bine gătind. Mergea la piață, cumpăra ea însăși ingredientele. Îi plăcea să meargă la supermarket, a rămas un lucru special pentru ea, pentru că își amintea de copilărie, când nu avea aproape nimic de mâncare, în timpul războiului. Când a descoperit America, cu supermarket-urile imense și cu produse atât de diverse, a fost o surpriză pentru ea. Ea era europeană, avea pașaport britanic, avea o mamă olandeză, își petrecuse cea mai mare parte a tinereții în Europa. A plecat la New York când a fost distribuită în rolul Gigi pe Broadway. Și, pentru fiecare european, atunci, America era o mare descoperire, cu supermarket-urile sale imense și mașinile scumpe, părea să aibă atât de multe de oferit. În ochii unei europene de 20 de ani, America era atât de mare și de spectaculoasă!

Și, totuși, după o vreme, și-a dat seama că iubea Europa mai mult.

E adevărat. Era foarte sigură de alegerile ei, ceea ce e uimitor. Eu nu sunt atât de sigur de alegerile mele, deseori am îndoieli. Dar era era sigură în legătură cu ce-și dorea de la viață, în privința familiei, a căminului ei. Cariera de la Hollywood nu a afectat-o deloc. Ceea ce i-a adus – spunea – era posibilitatea de a-și ajuta copiii să studieze și să aibă parte de o educație bună. Mereu ne spunea că suntem norocoși să ne putem alege universitățile unde voiam să studiem și carierele. Ea studiase mai mult acasă, cu bunica mea, nu a avut șansa la o educație mai înaltă. Așa că asta era important pentru ea: faptul că avea posibilitatea de a oferi familiei ceea ce avea nevoie. Nu se gândea să câștige bani și să meargă la cumpărături de bijuterii sau haine scumpe.

E interesant ce spui, pentru că te gândești că o vedetă ca Audrey Hepburn ar fi fost mai extravagantă în privința asta.

Nu, tot ce cumpăra trebuia să fie practic și ușor. Bineînțeles, îi plăceau hainele și bijuteriile, dar nu bijuteriile scumpe, care să devină o povară. E o poveste de care-mi amintesc mereu; într-o zi, a venit la noi un prieten care avea un Jaguar. Mama era foarte entuziasmată și a spus că vrea să facă și ea o plimbare  cu Jaguarul. Și i-am spus: N-am știut că ești așa înnebunită după mașini! Iar ea mi-a răspuns: Nu sunt, dar Jaguarul a fost întotdeauna visul meu! Și atunci, de ce nu-ți cumperi unul?, am întrebat-o. Și a zis: O, dar nu am nevoie de unul. Într-un Jaguar nu încap câinii, nu încap cumpărăturile de la piață, copiii, așa că sunt fericită doar cu dorința asta.

Vezi tu, astăzi, când îți place ceva, vrei să cumperi acel lucru; nu e de ajuns să te uiți în vitrină, oamenii trebuie să aibă lucruri. Dar ea avea mentalitatea asta veche și credea că e bine să ai dorințe și visuri, chiar dacă nu le împlinești. Considera cumpărarea unui Jaguar drept o risipă de bani, pentru că nu-i era de folos cu nimic. Ea cumpăra doar ce avea nevoie. Multe dintre hainele frumoase pe care le purta la evenimente speciale erau doar împrumutate de la designeri, iar apoi le curăța și le ducea înapoi. Spunea: Imaginează-ți cum ar fi să cumpăr toate lucrurile astea, ce risipă de bani ar fi, pentru că le port doar o dată! Era foarte fericită cu ce avea, niciodată nu a vrut mai mult. Dacă voia mai mult, era ceva legat de familie, mai ales de copii. Putea investi într-o școală bună, dar nu într-o mașină scumpă.

Audrey Hepburn, pe platourile de filmare al peliculei „Război și pace”, în 1955. Fotografie de Pierluigi Praturlon, ©Reporters Associati

Am citit despre mama ta că era superstițioasă. E adevărat?

Da, era extrem de superstițioasă. Nu într-un mod nebunesc, dar avea superstiții despre orice, cum ar fi să verși sarea, să deschizi o umbrelă în casă sau să lași o pălărie pe pat. Avea grijă să nu atragă altceva decât norocul. Și era mereu în gardă; pentru că a trecut prin experiența cu războiul, era mereu pregătită ca războiul sau vreo altă nenorocire să izbucnească. Nu ne-a lăsat să vedem asta, dar se gândea că ceva putea veni oricând și putea lua totul. Pentru noi a fost o lecție permanentă, pentru că ne amintea că nimic nu este etern. Iar ultima lecție pe care ne-a oferit-o a fost felul în care și-a confruntat boala. Era foarte calmă și conștientă că era ceva serios și că avea să-și piardă viața, dar s-a descurcat cât a putut de bine. Se gândea mai ales la noi. Se întreba dacă eram suficient de maturi, dacă totul era sub control și își făcea griji să nu trecem prin prea mult stres. Nu se gândea: O, Doamne, o să mor, sunt îngrozită. Singura ei grijă era:Mi-am făcut bine treaba cu copiii? Sunt bine, au crescut suficient să se descurce fără mine? O mamă de modă veche. Obișnuia să spună: Am avut o viață frumoasă, lungă, fericită și norocoasă. Iar cariera ei la UNICEF a fost pentru ea un mod de a închide acest cerc.

Asta a fost una dintre experiențele ei cele mai importante, nu-i așa?

Da, pentru ea a fost o a doua carieră. După război, a fost salvată de UNICEF, așa că principala ei motivație de a lucra cu ei a fost faptul că trecuse prin această experiență. Gândul ei era mereu la copii – puteau fi copii din Italia, România sau Africa – spunea: Dacă mergi pe stradă și vezi copii care mor, nu te întrebi: Sunt copiii mei? Pur și simplu te oprești și ajuți. Și nu o făcea ca vedetă, ci spunea: Călătoresc ca mamă.Acesta a fost un mesaj puternic.

Spunea că una dintre cele mai importante experiențe de viață pentru ea a fost pe teren în Africa. Știa că ce aveau nevoie acei copii era o mână de ajutor, un zâmbet, cineva care să-i trateze ca pe niște ființe umane. Pentru că era celebră, oameni din țări mai bogate acordau atenție activității ei, iar era era fericită. Nu o încânta să meargă la evenimente la Hollywood doar de dragul de dragul de a fi acolo, dar era fericită să-și folosească celebritatea pentru a-i ajuta pe alții. Spunea: Dacă oamenii acordă mai multă atenție acestor probeme pentru că am o față cunoscută, e grozav, dar ea nu mergea acolo ca un star.

Și își petrecea atât de mult timp pregătindu-se! Citea fiecare articol despre medicamente, vaccinuri, necesitățile fiecărei țări etc. Am văzut-o trezindu-se la 5.00 dimineața și citind pentru campania ei de la UNICEF, dar nu am știut cât de bine pregătită era până când am luat contact cu munca ei pentru fondul nostru caritabil. Studia mult, era o expertă în domeniile despre care vorbea. Nu se baza pe faptul că era Audrey Hepburn. Cred că asta spune mult despre ea, pentru că de obicei oamenii nu se pregătesc așa de mult. E amuzant că, într-unul dintre e-mailurile pe care mi l-ai trimis, mi-ai spus că ai nevoie de timp să te mai documentezi pentru acest interviu, a fost foarte profesional din partea ta, pentru că mulți jurnaliști nu se pregătesc atât de mult. M-ai făcut să mă gândesc la mama, era ca tine în privința asta. Lua lucrurile în serios și în ce privește cariera ei actoricească, studia și repeta mult, până când simțea că era destul de bună.

Ce bucurii îți aduce faptul că lucrezi pentru Audrey Hepburn Children’s Fund?

Suntem un fond caritabil foarte mic, dar ne străduim să facem totul cât mai bine. Cel mai mare succes al nostru, care evident că are legătură cu imaginea mamei mele, este că suntem foarte buni în a crește gradul de conștientizare. Lucrăm împreună cu mai multe organizații caritabile, inclusiv UNICEF, sprijinim spitale și școli din diferite țări. Cartea apărută recent la HarperCollins, Audrey in Rome, a fost prezentată în timpul unei expoziții care a avut loc la Roma, iar banii din vânzări sunt folosiți în scop caritabil.

Suntem foarte norocoși să avem imaginea mamei mele, pentru că atunci când oamenii deschid o revistă și văd o poză cu Audrey Hepburn, se opresc. Citesc articolul, îi acordă atenție, iar misiunea noastră este să le amintim că oricine poate face un bine pentru nevoiași. Poți dona, poți ajuta un copil sărac oferindu-i o mică parte din venitul tău, cum ar fi 2 % pe an. Face o diferență uriașă. Mama spunea că oamenii trebuie să se gândească la ei înșiși atunci când ajută copiii. Un copil care a suferit în timpul unui război sau din cauza unei cruzimi de orice altă natură, probabil că va deveni un om plin de furie ca adult. Apoi, spunea că nicio mamă din lume nu vrea să-și vadă copiii murind; dar totuși, 18.000 de copii mor, în fiecare zi, din motive ce pot fi prevenite. Când mama a început să lucreze pentru UNICEF, erau 36.000. Dacă nu stabilim un sistem prin care cele mai sărace țări să nu mai fie atât de vulnerabile, lucrurile se vor înrăutăți pentru toată lumea.

Și când te gândești că uneori e atât de ușor să ajuți…

Da, uneori totul se reduce la a construi un fântână aproape de sat, ca oamenii să nu fie nevoiți să meargă mile întregi ca să facă rost de apă potabilă. Sărăcia și foamea sunt un teren foarte propice pentru război. Misiunea UNICEF este dedicată copiilor, dar este la fel ca cea a ecologiștilor; este o chestiune de prezervare, e o modalitate de a avea grijă de lumea noastră. Nu te poți aștepta să ai mizerie într-o parte a lumii, iar tu să fii fericit în casa ta. Mizeria asa va face parte și din viața ta. Și într-o zi va deveni o urgență. A dona înseamnă a preveni, și ar trebui să fie un lucru normal, ca și curățenia în bucătărie. Dacă nu-ți cureți bucătăria, în timp devine un dezastru, nu? Și nu o cureți doar pentru că arată mai bine, ci pentru că dacă nu o faci, îți poate cauza probleme serioase.

Oamenii ne ascultă pentru că ne numim „Audrey Hepburn”, pentru că ea a fost o persoană frumoasă și este o inspirație pentru mulți. Mesajul nostru este: Ascultă, dar ascultă pentru o cauză bună, pentru că e mai bine pentru tine, e bine pentru sufletul tău. Să-i ajutăm pe alții înseamnă să ne ajutăm pe noi înșine.Noi ne străduim, încercăm să respectăm memoria mamei noastre și dorințele ei. Și asta e bine pentru noua generație, avem mulți fani tineri.

S-au spus atâtea lucruri despre mama ta… Crezi că este ceva ce nu se știe despre Audrey Hepburn?

Dimpotrivă, e tocmai invers. Dar un lucru pe care oamenii de regulă nu-l asociază cu cariera unui actor de la Hollywood este munca susținută. Mama mea muncea extrem de mult. Uneori, din cauza felului în care trăim, avem tendința de a asocia Hollywood cu o viață lejeră. Toată lumea are succes, toți câștigă o tonă de bani și nu au nicio grijă. Nu, Audrey Hepburn a muncit întotdeauna din greu pentru cariera ei și pentru a fi mamă. Spunea despre ea că a fost foarte norocoasă, dar adevărul este că a muncit mult. Iar asta a fost o lecție bună și pentru mine: dacă-ți dorești ceva, trebuie să muncești pentru acel lucru, să te trezești dimineața devreme și să-ți urmărești scopul. Cred că asta e important mai ales pentru generația tânără; viața nu înseamnă numai să fii frumoasă, bine îmbrăcată și strălucitoare, și să speri că lucrurile se vor întâmpla de la sine. În felul acesta vei avea o viață goală și o mare șansă de ratare. Mama credea în muncă, și în spatele fiecrui proiect al său se afla foarte multă muncă.

Când era foarte tânără, se antrenase să devină balerină; spunea că antrenamentul balerinelor este cea mai dură muncă fizică pe care ți-o poți imagina. Iar asta a ajutat-o să-și împingă limitele și să învețe să muncească mult pentru a ajunge acolo unde își dorea. Pentru mine a fost o mamă comodă; nu întotdeauna, dar în majoritatea timpului am avut o relație grozavă. Dar îmi spunea: Treaba ta este să mergi la școală. Eu îți cumpăr cărți și creioane și tot ce ai nevoie, dar și tu trebuie să-ți faci treaba. M-a învățat să mă străduiesc, să cer mult de la mine.

Ce altceva te-a mai învățat?

Se gândea mereu la oamenii săraci și bolnavi și spunea că nu te poți plânge niciodată, pentru că mereu va fi cineva cu probleme mai mari ca ale tale. Astăzi, mesajul din mass-media este că sunt oameni mai bogați și mai fericiți decât tine, oameni care trăiesc o viață grozavă, cu mașini sport, avioane private, petreceri… Dar ea spunea: Fii fericit cu ceea ce ești și încearcă să îmbunătățești viața ta și pe a altora cu ce poți. Și nu te mai uita la acea minoritate cu o viață aparent mai bună.

Sunt sigură că mulți credeau și cred în continuare că și mama ta a avut o astfel de viață de invidiat.

O, da. Când te gândești la mama mea, probabil crezi că era această vedetă strălucitoare de la Hollywood, cu o viață ușoară, cu mulți bani… Nu era deloc așa. Din multe motive. În vremurile acelea nu era cum e astăzi, când starurile câștigă averi jucând în filme. Atunci lucrau pentru studiouri, iar actoria nu era o profesie din care să faci milioane de dolari.

Care erau plăcerile cotidiene ale lui Audrey Hepburn?

Mamei îi plăcea mult să stea acasă cu familia și câinii ei. Îi plăcea să gătească, să grădinărească și uneori, să fie gazdă pentru prieteni buni și vechi. Adora să facă plimbări lungi la țară sau în oraș, aproape întotdeauna alături de câini.

E adevărat că nu-i plăceau produsele de patiserie? Am citit că n-a fost o plăcere pentru ea să filmeze scena din fața magazinului Tiffany’s, în care trebuia să mănânce un croissant.

Nu, nu e adevărat. Îi plăcea să facă și să mănânce madeleines, dar nu sunt sigur că-i plăceau croissantele. Era mai degrabă genul care mânca pâine integrală.

Dar că fuma mult e adevărat?

Fuma, dar după standardele vechi, nu mult (astăzi mai mult de o țigară pe zi este prea mult). A început să fumeze ca majoritatea celor din generația ei, imediat după război, pentru că țigările și ciocolata erau parte din eliberare. Dar nu-și termina niciodată țigara, ci lua doar câteva fumuri din fiecare.

Dacă ar fi în viață astăzi, ce crezi că ar face-o mândră de tine?

Mereu mi-a spus: Indiferent ce vei alege în viață, eu o să fiu mândră de tine. Mamele întotdeauna sunt mândre de copiii lor. Păstrez aceste vorbe aproape de inima mea de fiecare dată când am îndoieli. Cu siguranță și-ar fi iubit nepoții.

Ce-ți amintește de mama ta?

Multe, multe lucruri. În mod special natura și miresmele ei. Aveam în comun un nas bun pentru parfumuri. De asemenea, împărtășeam aceeași devoțiune pentru muncă și familie, pe lângă o încăpățânare teribilă.

Și ce-ți lipsește cel mai mult, în ce o privește?

Pacea pe care o răspândea în jur. Vocea ei. Faptul de a avea o mamă și o bunică pentru copiii mei.

Luca Dotti s-a născut pe 8 februarie 1970 și este fiul lui Audrey Hepburn din cea de-a doua sa căsnicie, cu psihiatrul italian Andrea Dotti. Recent, la două decenii de la moartea mamei sale, Luca a lansat cartea Audrey in Rome, care cuprinde aproape 200 de fotografii, multe dintre ele publicate pentru prima dată, realizate în perioada în care actrița trăia la Roma. LaRevista.ro v-a prezentat, de curând, în premieră în România, câteva dintre instantanee, pe care le puteți admira aici. Cartea a apărut sub îngrijirea editurii HarperCollins și poate fi comandată de pe site-ul Amazon. Încasările obținute din vânzarea volumului sunt integral donate fondului caritabil Audrey Hepburn Children’s Fund, condus de Andrea Dotti și de fratele său, Sean Hepburn Ferrer.

Sursa:

http://www.larevista.ro