.jpg)
În fiecare an, aproape în fiecare an, în această perioadă a verii scriu despre mare. Se întâmplă așa și nu-mi pare rău că îmi repet gândurile, că mă pun din nou la încercare, an de an, ca să văd cum mi se întipărește infinitul în gând de această dată, cum mi se întoarce acum albastrul în vârste și în așteptări.
Ar fi simplu de vorbit despre mare, dacă nu te-ar copleși cu fiecare dintre strălucirile ei și, în același timp, cu imensitatea pe care o duce pe pleoape și-n trăire. Ar fi ușor să descriem peisaje și să ne lăsăm furați de cuvinte complicate cu înțelesuri întotdeauna simple, dacă nu am simți, în dimineața de dinaintea despărțirii, că, totuși, singura care ne ține partea și care ne înțelege până la capăt tristețea este ea, tocmai ea, marea aceasta a tuturor și a nimănui, pe care am primit-o de-a gata în povestea noastră, o mare cu care ne-am trezit, brusc, în fața ochilor și-n fața pașilor acestora ezitanți, tot mai ezitanți, către ce trebuia să semene a fericire.
În fiecare an, în această perioadă a verii scriu despre mare. Dar, parcă, nu m-am mai simțit niciodată atât de mică, atât de neajutorată ca acum, într-o banală dimineață de final de săptămână, când dincolo de fereastra mea se zbate nemărginirea, lăsându-mă întotdeauna mult prea în urmă. Aud voci de copii țipând dintre valurile nici prea mari, nici prea mici, aud voci de adulți acompaniind paleta de tonuri de afară. Aud o muzică, destul de tare, probabil de la cea mai îndrăzneață terasă din zonă. Și, aproape în contrast, aud o liniște mult prea mare în camera în care mă aflu, de parcă aici ar fi totul deja sub apă, de parcă marea ar fi intrat pe ușă și ar fi anulat totul, inclusiv speranță că, dacă nu mâine, măcar iarna viitoare, o să fie bine.
Ar fi simplu de scris despre mare, dacă nu ai vedea-o atât de aproape, dacă sentimentul neputinței nu ar deveni colpleșitor, în fiecare secundă în care simți că marea luptă, marea respiră, marea câștigă și tu nu. Tu, adică eu, tu, adică dumneavoastră, tu, adică oricare dintre noi, cei care ajung în fața mării și au curajul să-și scoată din seif sentimentele și să le expună pe singura tarabă care a rămas goală pe plajă, taraba punctului pe i, taraba dorului la fel de nemărginit ca marea, taraba iubirii la fel de necondiționate ca nisipul și ca zumzetul de pescăruși aflați în zbor și-n căutare de ceva imposibil de definit.
În fiecare an, în această perioadă a verii scriu despre mare. Dar nu cred că am mai avut vreodată așa o puternică apăsare a unei singurătăți nehotărâte, care sufocă fiecare dintre silabele acestea pe care le combin aproape din instinct, pe care le arunc în gol fără să știu ce-i cu mine și, mai ales, ce va fi cu mine de mâine încolo, de când o să se mai întunece puțin lumea de neputință și nenoroc. Se aude, de data asta, parcă și un pic mai încet, o piesă gravă, fără instrumente multe și complicate, se aude o chitară care acaparează pe nesimțite aerul și apa. Tristă mare, în acest an. Trist albastru, în această dimineață. Trist zâmbet, în această viață.
Ar fi simplu de vorbit despre mare, dacă nu te-ar copleși cu fiecare dintre strălucirile ei și, în același timp, cu imensitatea pe care o duce pe pleoape și-n trăire. Ar fi ușor să descriem peisaje și să ne lăsăm furați de cuvinte complicate cu înțelesuri întotdeauna simple, dacă nu am simți, în dimineața de dinaintea despărțirii, că, totuși, singura care ne ține partea și care ne înțelege până la capăt tristețea este ea, tocmai ea, marea aceasta a tuturor și a nimănui, pe care am primit-o de-a gata în povestea noastră, o mare cu care ne-am trezit, brusc, în fața ochilor și-n fața pașilor acestora ezitanți, tot mai ezitanți, către ce trebuia să semene a fericire.
În fiecare an, în această perioadă a verii scriu despre mare. Dar, parcă, nu m-am mai simțit niciodată atât de mică, atât de neajutorată ca acum, într-o banală dimineață de final de săptămână, când dincolo de fereastra mea se zbate nemărginirea, lăsându-mă întotdeauna mult prea în urmă. Aud voci de copii țipând dintre valurile nici prea mari, nici prea mici, aud voci de adulți acompaniind paleta de tonuri de afară. Aud o muzică, destul de tare, probabil de la cea mai îndrăzneață terasă din zonă. Și, aproape în contrast, aud o liniște mult prea mare în camera în care mă aflu, de parcă aici ar fi totul deja sub apă, de parcă marea ar fi intrat pe ușă și ar fi anulat totul, inclusiv speranță că, dacă nu mâine, măcar iarna viitoare, o să fie bine.
Ar fi simplu de scris despre mare, dacă nu ai vedea-o atât de aproape, dacă sentimentul neputinței nu ar deveni colpleșitor, în fiecare secundă în care simți că marea luptă, marea respiră, marea câștigă și tu nu. Tu, adică eu, tu, adică dumneavoastră, tu, adică oricare dintre noi, cei care ajung în fața mării și au curajul să-și scoată din seif sentimentele și să le expună pe singura tarabă care a rămas goală pe plajă, taraba punctului pe i, taraba dorului la fel de nemărginit ca marea, taraba iubirii la fel de necondiționate ca nisipul și ca zumzetul de pescăruși aflați în zbor și-n căutare de ceva imposibil de definit.
În fiecare an, în această perioadă a verii scriu despre mare. Dar nu cred că am mai avut vreodată așa o puternică apăsare a unei singurătăți nehotărâte, care sufocă fiecare dintre silabele acestea pe care le combin aproape din instinct, pe care le arunc în gol fără să știu ce-i cu mine și, mai ales, ce va fi cu mine de mâine încolo, de când o să se mai întunece puțin lumea de neputință și nenoroc. Se aude, de data asta, parcă și un pic mai încet, o piesă gravă, fără instrumente multe și complicate, se aude o chitară care acaparează pe nesimțite aerul și apa. Tristă mare, în acest an. Trist albastru, în această dimineață. Trist zâmbet, în această viață.
Sursa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu