.jpg)
De ceva vreme trec prin timp culegând pietre, cuvinte, paşi…
Pe toate le-am aşezat cu grijă în mozaicul vieţii, le-am încălzit cu focul dragostei şi le-am răcorit cu apaVIE
a dorului de zbor.
a dorului de zbor.
Obosită, în înserarea vieţii, am devenit…
“Paşi în exil”
Placheta de versuri a apărut la editura PIM, Iaşi, 2015.
Coperta şi grafica: Maria Otilia Hodină
Postfaţă: Ionel Bota
Tehnoredactor: Rodica Rodean
Sponsor: Primăria oraşului Panciu, primar, Iulian Nica
Le mulţumesc lor şi celor care citind şi scriind despre apariţiile mele editoriale îmi dăruiesc frumosul din prea plinul luminii din sufletele dumnealor!
*********
Mulţumesc domnului Ionel Bota pentru analiza meticuloasă a poemelor din acest volum, analiză ce constituie postfaţa cărţii.
Eurydice în așteptarea lui Orfeu.
Despre poezia Marianei Rogoz Stratulat
Poezia Marianei Rogoz Stratulat demonstrează deja, prin volumele până acum apărute, o experiență originală în evoluțiile liricii noastre actuale. Ea este marcată de un discurs oniric ritualizat, de un miracol al căutării esențelor și de un festin al metaforei încorsetând simbolici ale trecerii, obsesii ale germinativului. ÎnMAGMA acestui lirism de voluptăți pe care nu e greșit dacă le numim oniric-patetice, ele purtând parfumul inconfundabil al temelor elementarului în de-compoziția freneziei, combustiile eului scriptor par să insiste pe canavaua bine prelucrată a contemplativului până la întrețeserea noilor elanuri într-un ludic recesiv.
acestui lirism de voluptăți pe care nu e greșit dacă le numim oniric-patetice, ele purtând parfumul inconfundabil al temelor elementarului în de-compoziția freneziei, combustiile eului scriptor par să insiste pe canavaua bine prelucrată a contemplativului până la întrețeserea noilor elanuri într-un ludic recesiv.
Pași în exil este această carte care va da creației Marianei Rogoz Stratulat alura acelei prestații inițiatice intuită la explorarea volumelor anterioare. Noua carte evocă, prin majoritatea poemelor incluse aici, adevărul că poezia înseamnă opțiune organică iar discursul liric, augmentat de o forță grațioasă a versului, marchează o atitudine de solemnizare aproape mistică a iubirii, o distopie a senzorialului care topește în tiparele sentimentului un cotidian febril, o poveste de viață, adică un parnasianism eviscerat deodată de elegiile temporalului. Întâlnim dar și regăsim aproape toate formulele acestor eliberări ale ființei primordiale în efortul de a denuanța cumva un ciudat hypostas, cum ar spune sofistul ironic, o zodie a scrierii și rescrierii ciudatei catachreze a cifrului dragostei. Dincolo de poetica reculegerii karmice, de distribuirea nostalgiei pe podiumul pe care viața și metafora unului dansează o lambada a singurătății, trebuie să vedem negreșit învăpăieri estetic-semantice, altminteri, ale dorului fără sfârșit. Un imaginar violentat de o foarte discretă alură metafizică atestă în magia acestor programate „destrămări” că „represiunea” asupra umbrei și a luminii sunt, la urma urmei, gesticulații lirice în care tensiunea interioară e mereu retezată, ghilotinată de opțiunile lucidității. Asta nu înseamnă că ne aflăm în etapa de analiză a unui debutant preocupat încă de nuanțarea poemului (dar nu oare semioza, preocuparea noastră, exhibiționism?). Dimpotrivă, diafanul ornant și torentele realului, brusc exorcizate din De dragoste – Tăcere indică o altfel de (ori o altă) sărbătoare a ființei în care demersului eului liric oficiază meditația concisă iar pateticul este repliere: „Te tac într-un sărut/şi-mi scutur penele/de groază/că într-o zi/te voi fi pierdut.//Te sărut cu durere/şi-mi rup norii/lacrimă cu lacrimă/până când/ochiul va deveni/cal zburător/şi crivăţul, dor.//Te păşesc pe verbe/şi buze/şi-ţi voi dărui meduze,/piramide/şi blocuri de cristal/stinghere,/Nilul/şi ferestre rebele/prin care să curgă,/noapte de noapte,/Universul/şi merele coapte.//Ne vom strecura/ca apa printre degete/şi vom dansa/iluzia vieţii/pe colţuri de piatră,/pe tăcerea din groapă.”
O întreagă butaforie a sciziunilor realului cu visul arată nimic altceva, mai spuneam, decât că pateticul este repliere fiindcă vizionarismul brut e un specific al poemului Marianei Rogoz Stratulat. Ritmări anticalofile dar cantabile circumscriu atributul jurnalului sentimental, alteori cartea secretă bruiază avatarele timpului real. Poeta locuiește un vis ori o literă, sufletul diafan e traumatizat de antitezele melancoliei, un tragic tranzitiv continuă obsesia căutării identitare. Așchiile existenței consacră, am zice mai degrabă anarhetipal, supraviețuirea în îndoială ca postulat negând, totuși, resorbțiile melancoliei. Nu există concilieri edulcorate între stiluri,MODE, tema elegiacă nu e însă ingredientul principal, dar nici exotismele, remanențe livrești precum cadânele captive în săli ale tronului, mitul re-creat acum al păsării-altar, zeii călători ursind omenirii. Dacă între stimulii semantici putem cita omul, viața, natura, frumusețea interioară, dragostea, întregul construct, ca un fascinant joc al alegoriilor prime vibrează. Neastâmpărul potențial cumulează, deodată cu eul care oficiază în miezul confesionalului, căutarea armoniei în ceremoniile clipei fugare și suprinderea melancoliei anesteziate. Spectacolul acestei poezii este regizat sub tirania nichitastănesciană a „ordinii cuvintelor”. Noaptea, de pildă, este echivocul, splendoarea magiei denudate de reflexiile fatalelor sfâșieri de extracție impresionist/neoimpresionistă, în tentația tuturor mistificărilor eul „antologhează”, pare să monografieze sentimentalul, erotica, numai aici, e o gnoză, fundamentul pe care se poate înălța codul exilului, astfel descifrat: Ea este o Eurydice în așteptarea lui Orfeu.
, tema elegiacă nu e însă ingredientul principal, dar nici exotismele, remanențe livrești precum cadânele captive în săli ale tronului, mitul re-creat acum al păsării-altar, zeii călători ursind omenirii. Dacă între stimulii semantici putem cita omul, viața, natura, frumusețea interioară, dragostea, întregul construct, ca un fascinant joc al alegoriilor prime vibrează. Neastâmpărul potențial cumulează, deodată cu eul care oficiază în miezul confesionalului, căutarea armoniei în ceremoniile clipei fugare și suprinderea melancoliei anesteziate. Spectacolul acestei poezii este regizat sub tirania nichitastănesciană a „ordinii cuvintelor”. Noaptea, de pildă, este echivocul, splendoarea magiei denudate de reflexiile fatalelor sfâșieri de extracție impresionist/neoimpresionistă, în tentația tuturor mistificărilor eul „antologhează”, pare să monografieze sentimentalul, erotica, numai aici, e o gnoză, fundamentul pe care se poate înălța codul exilului, astfel descifrat: Ea este o Eurydice în așteptarea lui Orfeu.
Fața tragică a lumii, neliniștile amenințând bucuria naturală, simptomele marilor sfâșieri ale ființei cu un destinatar-paradox precum „inima și turma de amintiri”, revolta materiei când „plouă cu îngeri”, tema gorunului blagian, obsedanta metaforă a podului legând lumile (visul și realul, întunericul și lumina, binele și răul, furtuna și seninul), toate acestea participă la fascinația explorărilor dar și la fantastica risipire. Ca niște prețioase sofisme, chiar și miracolele binevestesc, astfel citim chiar un Miracol: „Ne suntem început şi sfârşit…/Îţi sunt/prelungirea mâinilor/ce-mi caută buzele…/Îmi eşti/continuarea dorurilor/ce-ţi sărută cuvintele…//Tu m-ai strigat?/Sau mi s-a părut?/Cine ştie?!/Tu eşti cel care/ a răspuns gândurilor mele…/Eu sunt pasărea/ce şi-a lăsat penele/în brazii de sub geam.” Credem, cu argumentele de mai sus la care, desigur, comentarii ulterioare vor evoca și alte note distincte, originale, într-o creație lirică în plină transformare axiologică, că autoarea noastră a ajuns, firesc, la necesara etapă a autoexaminării și la maturitatea propriului proiect liric. Așadar, să nu ezităm acum, când Mariana Rogoz Stratulat ne invită, iar, să regăsim autenticul poemelor sale cu această nouă apariție editorială.
Ionel BOTA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu