CORINA-ROTH

 O POVESTE DE SEARĂ!

În căsuța cât o ghioacă de nucă se îngrămădiseră toți pruncii în singurul pat din încăpere. Tatăl bătuse șase țăruși în pământ și înjghebase din scânduri un pat pentru toți țâncii ăia neastâmpărați și mereu flămânzi. Parcă mâncau a pagubă gândea uneori când vedea cum dispare mămăliga abia răsturnată în mâinile și burțile lor.Până și mezinul se învățase să mestece și se vede treaba că-i făcea mare plăcere faptul că nu se mai ținea după poalele mă-sii peste tot să mârâie după un pic de zer. Astăzi mama lor făcuse o ciorbă de carne de porc și pruncii stăteau cu ochii cât cepele pe mișcările ei nu cumva să uite să pună în castroane 

Așa se întâmpla de fiecare dată, se îmbulzeau care mai de care să apuce loc lângă castroane, de obicei, cei mai mici din cei șapte rămâneau ultimii și abia ajungeau la cele trei castroane să înmoaie lingurile. 

Nu știau de ger sau ploaie, indiferent de anotimp pruncii ăștia erau binecuvântați de Dumnezeu cu sănătate de fier,le curgeau puțin nasurile, tușeau vreo două zile, dar nu se puneau în pat decât la somnul de noapte. 

Dincolo peste drum, unicul fiu al familiei făcea nazuri la masă, ba e fierbinte, ba nu e sărat, ba nu e dulce. Slab ca un țâr și cu un caracter egoist niciodată nu privea spre cei de peste drum,nu se potriveau înălțimii de unde se credea că erau el și ai lui.

Și azi așa,mâine la fel, vremea se scurgea cu bune și rele, cu frig și nevoi pentru cei din coliba mică și cu huzur și mofturi pentru cei de peste drum. 

Însă cerul nu e întotdeauna așa departe și nici nepăsător, unicul fiu era un cheltuitor, un bezmetic și un închipuit, pe când pruncii nevoiași învățaseră ce înseamnă greul vieții de mici. 

De cel bogat, învățătura nu se lipise pentru că nici minte multă nu prea avea. De cealaltă parte, pruncii sărăcuți aveau toți o inteligență rar întâlnită, orice se preda în clasă era ca un balsam pentru ei, le strângeau toate învățămintele cu grijă și nici nu aveau nevoie să repete, chiar nu s-ar fi găsit loc pentru scris în cocioaba lor.

Trecuseră anii, pruncii săraci deveniseră care meseriași, care oameni cu carte, ridicaseră în locul căsuței o mândrețe de casă și îngrijeau de părinți cu sfințenie, dincolo, numai ruine și tristețe. 

Abia se ridicase în lume cel bogat că împrăștiase toată agoniseala părinților. 

Dintr-o gospodărie frumoasă, doar amintirea mai dăinuia. 

Doi moșnegi cu straie sărăcăcioase treceau în fiecare zi drumul la casa cea nouă să ia prânzul cu doi bătrânei frumoși la chip și suflet. 

Niciodată nu bănuiseră bogații scăpătați că vor ajunge să se hrănească la masa celor pe care îi disprețuiseră. 

Cu timpul Dumnezeu le potrivește după cum merită fiecare. 

Și unii și alții sunt în trecere, niciunuia nu-i este asigurată nemurirea sau belșugul peste vremuri. 

Uneori cei care au puțin știu să împartă, cei care cred că se satură cu bogăție aceia vor fi mereu flămânzi și întristați. 

Cel mai trist e faptul că devenim din ce în ce mai avari și nepăsători. 

Avem mai mult decât ne trebuie dăruim aproape nimic din ce ne prisosește și asta ne scurtează clipele vieții!

Text & Foto internet 12/7/2022