Nimic nu-i pentru totdeauna
De câte ori în viața spunem pentru totdeauna?
Începand cu anii de grădiniță, cand întâlnești doi ochi căprui prinsi de-o față pistruiată, care-ți zâmbesc mai mult decât o face gura. Te trezesti strecurandu-ti mana in mana ei, spunandu-i soptit: vrei sa fim prieteni pentru todeauna?
Totdeauna se termina odata cu primul an de scoala, apoi cu primul an de liceu.
Se sfarseste mai usor decat il pronunti, dar ti-e atât de bine în acel totdeauna, încât n-ai gândi că mai există ceva în afară de el. De fiecare data crezi in acest totdeauna, cu forta ce pune pe cer o stea si cu aceeasi forta renunti, caci oamenii nu accepta sacrificiul, nu au aceeasi toleranta la durere, acceptare, provocare, greutati... Nu intr-o viata prea scurta, cand au atatea de vazut, simtit si iubit. Apoi se mira de ce n-au strans puncte, de ce se reintorc aici, cand lor li se cuvine eternul fericirii...
'Pentru totdeauna" din povestea vietii, rareori capătă sens si adună în juru-i emoții și intenții, asemănări izbitoare și luceferi. E spus atât de des, încât nu mai gândești că un alt mâine nu va mai cuprinde pentru totdeauna.
Promitem știind că nu putem controla timpul, destinul, sentimentele. Promitem, crezând că ne cunoaștem, promitem, deși in fiecare zi suntem supusi unui alt examen. Si pierdem.
Doar cei care inteleg ca nu-i totul aici, nu se reped sa muste din viata si din oameni ca dintr-un mar adamic.
Cumva, cei care pierd acum sunt cei care au castigat candva.
Vom inceta sa rostim ce nu putem controla, atunci cand ne vom fi invatat toate lectiile. Poate curand, poate in mii de vieti...cine mai stie?(delia&adelak)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu