.jpg)
. Povestea unui om
Un bătrân mergea agale pe-o cărare, prin noroi,
Timpul îi era-mpotrivă, viața plină de nevoi,
Tot ploua de-o săptămână ,cerul parcă se rupea,
Rămăsese fără lemne, bani să cumpere n-avea.
Înhămase la căruță pe Bujor, așa-i spunea
Calului ce-l cumpărase când murise mandra sa,
Îi plăceau prea mult bujorii și mai picura din nori
Câte-o lacrimă să ude curtea plină de bujori.
Îl ținea doar de căpăstru, de mult nu încălecase
Nu ar fi putut să-l ducă, tinerețea îi plecase.
Calul îi era prieten, la căruță-l mai punea
Doar să care două lemne când de foc nu mai avea.
Și mergând domol spre casă amintirile revin
Cum stăteau cu toți la masă, el cu un pahar de vin,
Ea cu mâneci suflecate mămăliga răsturna
Avea părul de mătase și-n ochi viața îi sclipea.
Era toată numai zâmbet chiar de palmele-i crăpau
El venea acasă seara, toți în brațe îi săreau,
O iubise peste poate, o iubea și-acum nespus
Și-ncerca să înțeleagă de ce-o luase Cel de Sus...
Au avut băiat și fată, acum sunt la casa lor,
Cât ar vrea să se mai strângă, toți, acolo în pridvor,
Fata, doar se măritase când din lume a plecat,
Pe fecior nu a avut parte să îl vadă însurat.
O știa doar de copilă, o vedea ades în curte
Casa ei era în centru, pân' la ea trecea o punte,
Din părinți mai grei, cu stare, ce aveau o băcănie,
Lângă sat și o livadă iar în capăt numai vie.
Erau la aceeași școală dar în clase separate,
Se-ntâlneau mereu pe holuri și citeau povești din carte,
Au crescut așa de mânâ, doi copii nedespărțiți
Și trecând în pripă anii au rămas îndrăgostiți.
Tatăl ei făcuse planuri s-o mărite cu-n băiat,
Fiul lui Ion, primarul, omul mai bogat din sat.
Mama, lăcrimând îi spuse: "Nu trăi așa ca mine,
Bogăția nu-ți aduce nici tandrețe nici iubire,
Poți trăi în sărăcie și să ai avere multă
Din iubirea ce ți-o poartă cel ce inima-ți ascultă,
Lasă sufletul s-aleagă ce-i mai bine pentru tine
Și vei fi în viață zâmbet, nu o lacrimă ca mine"...
N-avuseseră prea multe, doar un cal și o căruță,
O grădină de legume, colo-n deal, lângă căsuță,
Și o curte numai flori și ea floare printre ele
Ar fi vrut să îi aducă daruri scumpe și inele.
Ea se mulțumea cu-n zâmbet, un cuvânt, o-mbrățișare,
Cu sărutul ce venea din a lui iubire mare,
Și-au trăit atâția ani cu necazuri și nevoi,
Au trecut zâmbind prin toate mână-n mână amândoi,
Viața le era frumoasă, îi iubea lumea din sat,
A atins-o acea boală și din lume a plecat,
Si-nainte să se stingă, să se-nalțe printre nori,
L-a rugat să aibă grijă de Bujor și de bujori...
-Hai Bujor, e grea căruța, uite nici tu nu mai poți,
Pentru cine ducem lemne, am rămas doar noi din toți.
Om trăi așa o vreme, ne-ncălzim unul pe altul
Și apoi m-așteaptă Ana, colo sus, la Prea Înaltul...
autor: Daniel Leonard Moraru
din volumul, "De vorbă cu viața"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu