.jpg)
UNEORI...
... mirajul culorilor din acordurile nedescifratelor atingeri...
Liza Popa Diupon
Uneori
solemn surprinși în seninul delicios de parabola unei scântei albe
simțim că suntem atât de mari
sufletele noastre îmbrățișate fiind un Univers...
în lacrima acelui vis sărutul contestează bezna oricărui abis
Lumina fiind cel mai greu trofeu de cucerit?
savurăm inimos tandrețea atingerilor neinteționate
și redescoperim culorile la nivel de creație
având cei mai înalți munți ai cugetului
și cele mai nesecate și pure izvoare
pe țărmurile oceanelor din Universul Dăruirii
dar rămânem atât de neînsemnați...
Uneori
în valurile prinse de furtuni ne pare
că glasurile noastre au clopoței de argint
agățați de mâna inimii pe bradul liniștii din seara de Crăciun...
și ochii scriu cu cerneala acelei lacrimi o suită în Re Major
pentru vioara sufletului și pianul inimii
unde patimile se împart în clape albe și negre
participând împreună la vibrațiile minorului ancorat în gânduri
sau suntem muți, taciturni... doar un fir de nisip
prins în braţele valurilor vieții
ca mărime fiind ceva mai mult decât mărimea unui microb
trăind pe un fir de praf de pe tâmpla pietrei devotată țărmului...
Uneori
rămânem uimiți fără a încerca să definim
enigma căldurii dăruită de clipa fericirii
simțind taina sărutului divin pe frunte
și retrăim permanenta atenție și grijă
fiind cu Lumina Albă evlavios iubiți de Dumnezeu
numai de mereu dăruim iubire
chiar de ajunși la răscruci ni se cere să construim poduri...
doar atunci putem descifra culorile din șoaptele Universului
privind cu sufletul deschis și un mugure, și un fir de iarbă
Bunul Dumnezeu dezvăluindu-și delicat Prezența sa
absolut în orice ne înconjoară...
Uneori
ca și macii stăpâniți de albăstrele în lanul de grâu
nedumeriți de geamătele întâmplărilor
răvășitor, dar uimitor de intelegent
atingem clipa îmbrăcată în ia gloriei după care ne dăm seama
că în fiecare celulă a corpurilor noastre
stă scrisă o poveste fascinantă
pictată în galaxii cu inima stelelor
și viteza clipelor de fericire
pe undele vibrătoare ale bucuriilor mici,
tristeților rănite și durerilor mari
dezvăluind mereu ceva din Speranța, Măreția sau Răbdarea sa....
Uneori
suntem atât de mici...
cugetul vibrațiilor celor ce ne iubesc continuie să legene dorul
simțind Universul din noi atât de mare
și acea lacrimă ar putea deveni una din sutele de galaxii ale iubirii
unde dorințele adormite-n suflet de întunericul așteptărilor
pot auzi, apoi privi și asculta prin anotimpuri
simfonia florilor de câmp, bocetul frunzelor, tăcerile frigului,
dansul mugurilor din lacrima visului ce inimos vibrează-n vers:
''Mie îmi ridică-o șoaptă galaxii pe-un vârf de ac
Când las buzele rănite pe-un suspin sfios de înger.'' *
Și atunci ''Uneori'' devine elevat și blajin ''Știu''...
fiind o aripă a păsării din noi... ce cântă placid și înălțător:
''Simt... Zbor... Trăiesc... "
Pictura: MIHU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu