CORINA-ROTH

 Doctorul care și-a adormit pacienții săptămâni întregi – și a lăsat în urmă 85 de morți

Cum este posibil ca un medic să țină oameni în comă zile, săptămâni sau chiar peste o lună, să îi supună șocurilor electrice fără consimțământ și, cu toate acestea, să continue să practice ani la rând fără să fie oprit?

Aceasta nu este povestea unui experiment secret dintr-un film, ci un capitol întunecat din istoria medicinei australiene.

În anul 1970, actrița australiană Toni Lamond s-a internat la Spitalul Privat Chelmsford din Sydney pentru a primi ajutor în lupta cu dependența de medicamente prescrise. O asistentă i-a oferit câteva pastile, pe care le-a înghițit fără să bănuiască ce urma.

Când s-a trezit, l-a văzut pe doctorul Harry Bailey stând lângă patul ei.

Convinsă că dormise o singură noapte, i-a spus că se simte odihnită.

Medicul a râs și i-a răspuns că trecuseră zece zile.

Toni a avut noroc.

Alți 85 de pacienți nu s-au mai trezit niciodată.

Harry Bailey, născut în 1922 în New South Wales, era psihiatru și se considera un inovator. După ce a studiat metode controversate folosite în Canada și Marea Britanie, s-a întors în Australia convins că descoperise viitorul psihiatriei.

A numit metoda sa „Deep Sleep Therapy” – Terapia Somnului Profund.

În realitate, pacienții erau sedați cu cantități uriașe de barbiturice și alte medicamente, fiind ținuți inconștienți zile sau chiar săptămâni întregi. Unii au rămas în această stare până la 39 de zile.

În timp ce dormeau, mulți erau supuși terapiei electroconvulsive. Hrana le era administrată prin tuburi, iar corpurile lor erau conectate la catetere și aparate medicale.

Mulți dintre ei nici măcar nu știau că vor fi supuși unei asemenea proceduri.

Între 1963 și 1979, peste 1.100 de persoane au trecut prin acest tratament.

Bailey îl prescria pentru aproape orice: depresie, anxietate, dependențe, tulburări alimentare, obezitate, stres și chiar afecțiuni care nu aveau nicio legătură cu psihiatria.

Primele decese au apărut rapid.

Pacienții dezvoltau pneumonii, infecții severe, cheaguri de sânge sau se sufocau în timpul stării de inconștiență. Cu toate acestea, anchetele inițiale nu au dus la oprirea tratamentului.

Ani la rând, avertismentele au fost ignorate.

Asistente medicale au raportat probleme grave. Unii pacienți au reușit să fugă din spital și au fost găsiți rătăcind pe străzi în stare confuză, cu tuburile medicale încă atașate de corp.

Nimic nu s-a schimbat.

Abia în 1980, după ce documente interne au fost scoase din spital și ajunse în presă, întreaga Australie a aflat ce se petrecea la Chelmsford.

Opinia publică a fost șocată.

În următorii ani au ieșit la iveală zeci de cazuri de decese și vătămări grave. Numeroși supraviețuitori au rămas cu probleme neurologice permanente, pierderi de memorie și traumatisme psihice severe.

În 1985, Harry Bailey era deja un om izolat și discreditat. În septembrie, s-a retras într-o zonă izolată la nord de Sydney și și-a luat viața cu aceleași medicamente pe care le folosise asupra pacienților săi.

A lăsat în urmă un bilet scurt.

Nu și-a cerut scuze.

Nu și-a recunoscut vina.

Trei ani mai târziu, o Comisie Regală de Anchetă a analizat întreaga afacere. Rezultatul a fost devastator: neglijență medicală gravă, condiții inacceptabile, ascunderea probelor și eșecuri repetate ale sistemului de control.

Ancheta a legat 85 de decese de această metodă.

Terapia Somnului Profund a fost interzisă, iar regulile privind consimțământul pacienților și supravegherea spitalelor psihiatrice au fost schimbate radical.

Totuși, există un detaliu care continuă să tulbure și astăzi.

În ciuda numărului mare de victime, nimeni nu a fost condamnat penal pentru aceste decese.

Mulți dintre medicii implicați și-au continuat cariera ani la rând.

Iar familiile celor care nu s-au mai trezit au rămas fără răspunsurile pe care le căutau.

Astăzi, cazul Chelmsford este considerat unul dintre cele mai mari scandaluri medicale din istoria Australiei și o lecție dureroasă despre ce se poate întâmpla atunci când puterea, orgoliul și lipsa de control se întâlnesc într-un loc unde oamenii vulnerabili ar trebui să fie protejați.

      Asmarandi Alexandra