CORINA-ROTH

 La nunțile din satul meu, cu zile înainte, toate femeile de pe uliță se strângeau la casa mirilor și găteau împreună, de dimineața până seara — iar munca aceea era, de fapt, cea mai frumoasă parte a nunții.

Așa se făcea la noi. O nuntă nu era treaba unei singure familii. Era a satului întreg. Cu vreo trei-patru zile înainte, femeile se adunau la casa unde avea să fie nunta. Veneau toate — vecine, rude, prietene, cunoscute. Fiecare cu șorțul ei, cu mâinile ei pricepute, cu rețetele ei.

Și începea. Se tăiau zeci de kilograme de carne, se toca ceapa cu lacrimile șiroind, se frământa aluat pentru sute de sarmale și de plăcinte. Se puneau oale uriașe pe foc, în curte. Se lucra din zori până noaptea târziu, zi după zi, până era totul gata pentru masa nunții.

Doar cei care au trăit pregătirile unei nunți de sat, cu tot satul adunat la muncă, știu că bucuria adevărată nu era doar la petrecere, ci în zilele acelea de dinainte, când femeile munceau împreună, râdeau, povesteau și se ajutau, ca o familie mare.

Munca era grea, dar nu se simțea. Pentru că, în timp ce mâinile lucrau, gurile povesteau. Femeile își spuneau de toate — necazuri, bucurii, amintiri. Se râdea, se glumea, se cânta uneori. Cele bătrâne le învățau pe cele tinere rețetele și tainele. Se lega, peste oale și peste sarmale, o prietenie și o solidaritate cum rar mai vezi azi.

Eu, copilă, mă învârteam printre ele, furam câte o sarma, ascultam poveștile. Bunica mă lua lângă ea. "Uite, așa se face, fetițo. Când o să fie nunta ta, o să știi." Mă învăța, între râsete și povești, cum se gătește pentru o nuntă, dar și cum se leagă un sat, cum se ajută oamenii, cum se împart munca și bucuria.

Nu se plătea nimeni. Se făcea din suflet, din obicei, din solidaritate. Azi tu ajuți la nunta mea, mâine eu la a ta. Așa se ținea satul laolaltă. Iar când venea nunta, masa era plină de bucate făcute de mâinile a zeci de femei, cu dragoste, pentru miri.

Oare mai știm noi, azi, când comandăm totul de la firme și catering, ce însemna o nuntă făcută de tot satul, cu mâinile și cu inima?

Acum nunțile se fac la restaurant, cu mâncare comandată. E mai ușor, poate mai frumos. Dar s-a pierdut ceva. S-au pierdut zilele acelea de dinainte, cu femeile satului adunate la muncă și la povești. S-a pierdut solidaritatea, bucuria de a face ceva împreună. La ultima nuntă din familia noastră, o verișoară a vrut să facă "ca pe vremuri". Am chemat femeile de pe uliță, câte au mai rămas, și am gătit împreună, zile în șir. A fost muncă grea, dar și cea mai frumoasă parte a nunții. Iar la sfârșit, o bătrână a spus, cu lacrimi în ochi: "Așa da. Așa era la noi. Ce bine că n-am uitat de tot." Iar eu am înțeles că uneori, în munca împărțită, e mai multă sărbătoare decât în orice petrecere plătită.